Taine şi istorii culinare

Basmati – dragoste la prima degustare

2011-12-04T10:59:00.000-08:00

Surprinzătoare şi, în unele aspecte ale ei, contrariantă, India mi-a oferit şansa unei iubiri la prima... degustare. Orezul basmati – cereală unică, a cărei savoare nu poate fi „povestită”, pentru că nu sunt cuvintele îndeajuns de parfumate pentru ea...
A fost neaşteptată invitaţia de a participa la prima conferinţă internaţională dedicată exclusiv acestui tip de orez – „Basmati For The World 2011” ? într-un New Delhi fierbinte al sfârşitului de toamnă indiană (care m-a făcut să exilez, câteva zile, paltonul şi cizmele, în camera de hotel). O călătorie lungă cât trei sferturi de zi m-a adus, în zorii înveliţi în smog, în trepidantul oraş „milionar” al Indiei. Şi după numai două ore de somn, la micul dejun, aveam să gust pentru prima oară basmati. „Ah!”, am exclamat. „Ce condimente aţi folosit, de unde atâta savoare?”, l-am întrebat pe micul ajutor de bucătar care tocmai îmi pregătea o „dosa” (un fel de... să-i spun turtă, să-i spun clătită?... foarte subţire, crocantă şi fină, pe care mi-a întins-o s-o gust, alături de trei feluri de chutney – sos tradiţional, picant – cu mentă, cu nucă de cocos, cu mango).
„Nu i-am pus nimic. E pur şi simplu orez fiert”, mi-a răspuns, lăsându-mă să cred ce-oi vrea, până la urmă... În timpul conferinţei, apoi în lungile discuţii cu reprezentanţii APEDA şi AIREA (autoritatea guvernamentală de resort şi asociaţia profesională care au organizat conferinţa), dar şi cu bucătarii indieni sau străini ori cu oamenii simpli, ce mi-au devenit între timp prieteni, aveam să aflu că lucrurile stăteau chiar aşa: nici un fel de condiment nu era necesar pentru a da savoare orezului basmati.
Citește mai departe articolul de pe blogul Miracolele Asiei.

Dieta strămoşilor

2011-07-02T08:17:00.000-07:00

Una dintre temele predilecte ale expoziţiilor Muzeului Alimentarium din Vevey (Elveţia) o reprezintă cea a dietelor alimentare în diferite epoci istorice ale umanităţii, de la preistorie la epoca modernă. O analiză mai profundă a acestui subiect poate conduce la concluzii surprinzătoare.
Ca turist curios, interesat de acest domeniu, am vizitat şi eu Muzeul Alimentarium, cu prilejul câtorva dintre expoziţii, din care am reţinut „Les mangeurs de l’an mille” (cu alte cuvinte, ce se mânca la anul 1000), „De la cuisine à l’usine” (din bucătărie în uzină), precum şi o alta dedicată evoluţiei dietei alimentare de-a lungul istoriei. Despre dieta strămoşilor ne-am propus să vorbim de această dată.

Vizita la muzeu avea să îmi prilejuiască mai multe revelaţii. Una dintre ele este aceea că strămoşii noştri de acum 40.000 de ani, primii „homo sapiens sapiens”, erau mai sănătoşi decât suntem noi astăzi (luaţi per ansamblu). Datorită faptului că dieta lor era în principal frugivoră – bazată pe rădăcini, frunze, nuci, miere, seminţe, grăunţe, legume, ciuperci – şi doar într-un procent redus consumau carne, peşte, lactate – se pare că aveau o speranţă de viaţă de peste 60 de ani, o înălţime medie de 1,75 m bărbaţii, respectiv 1,65 m femeile, erau supli, agili şi, lucrul cel mai important, aveau dinţi foarte buni. Se ştie că o dantură sănătoasă este garanţia unui corp sănătos şi chiar dacă oamenii nu se aleg căutându-i după dinţi, precum caii, nu trebuie să ne neglijăm dinţii. (O zicală veche spune că omul îşi sapă groapa cu dinţii; asta vrea să exprime două adevăruri – pe de o parte, că, în funcţie de ceea ce mâncăm, putem să ne asigurăm o viaţă sănătoasă, şi, pe de altă parte, că sănătatea dinţilor e importantă pentru sănătatea fiecăruia).

Urmărind reperele expoziţiei elveţiene, aveam să mai aflu că acum zece mii de ani şi ceva, odată cu transformarea oamenilor din culegători şi vânători în cultivatori şi crescători de animale, o dată cu diversificarea modalităţilor de tratare termică şi conservare a hranei, lucrurile au început să se schimbe, inclusiv în ceea ce priveşte calitatea alimentaţiei. Nu a contat întotdeauna ce e mai hrănitor, ci ce e mai uşor de întreţinut, mai profitabil, mai comod. Unii cercetători spun azi că, dacă ar fi ştiut cât se va deteriora starea de sănătate a urmaşilor lui, „homo sapiens sapiens” nu s-ar fi grăbit să evolueze.

In Jurnalul de Duminica, 29 iunie 2011

O alimentaţie bogată în antioxidanţi ne asigură starea de bine la început de primăvară

2011-03-02T07:23:00.000-08:00

O dată cu trecerea iernii, organismul este mai slăbit şi demineralizat, având nevoie de resurse energetice pentru a face faţă schimbărilor de temperatură şi luminozitate. De aceea, este recomandat ca înainte de venirea primăverii să se adopte o alimentaţie naturală, bogată în antioxidanţi, organismul fiind astfel pregătit pentru modificările cauzate de trecerea de la un anotimp la altul.
Conform studiului furnizat de NESCAFE, antioxidanţii produşi de organism nu reuşesc să reducă complet efectele radicalilor liberi, de aceea avem nevoie de antioxidanţii din alimentaţie. În plus, pe măsura înaintării în vârstă nivelul antioxidanţilor produşi de organism scade, fiind necesar să consumăm cât mai multe alimente cu efect antioxidant.
Fructele şi legumele care conţin vitaminele E, C, seleniu şi carotenoizi, precum beta-caroten ar trebui incluse în alimentaţia zilnică. Vitamina C poate fi regăsită în citrice, kiwi, fructe de pădure, iar Vitamina E în cereale, seminţe de floarea soarelui, migdale, ulei vegetal şi verdeţuri. Carotenul poate fi asigurat prin consumul de cartofi, morcovi, mango, spanac, broccoli. De asemenea, printre alimentele bogate în antioxidanţi se enumeră şi cafeaua, care păstreaza intacta cea mai mare parte a antioxidantilor.
Antioxidantii din cafeaua solubila contribuie la protejarea celulelor sanatoase impotriva deteriorarii cauzate de oxidanti, fiind benefici pentru starea generala a organismului in orice perioada a anului.
“Trecerea de la un anotimp la altul, mai exact la o temperatura diferita, determina slabirea organismului. Pentru a preveni starea de oboseala, lipsa de vitalitate si energie care se pot instala odata cu venirea primaverii, este recomandat sa avem o alimentatie echilibrata. Consumul zilnic a minim 5 portii de fructe si legume proaspete contribuie la nivelul necesar de antioxidanti. De asemenea, cafeaua solubila 100% naturala este o sursa de antioxidanti, daca se pastreaza un consum moderat de 2-3 cani de cafea pe zi.”, declara Elena Casapu, specialist NESCAFE in nutritie.
Mai multe studii citate de NESCAFE au demonstrat ca antioxidantii naturali sunt esentiali pentru a ne mentine starea de sanatate, important este ca acestia sa fie obtinuti din alimente. Astfel, alimentele cu un continut mare de antioxidanti trebuie sa constituie baza elementelor nutritive pe care le luam din surse exterioare.

Cea mai bună cafea din Univers

2011-02-27T05:37:00.000-08:00

Napoleon Bonaparte spunea că, dacă lumea întreagă ar fi o singură ţară, Istanbul e unicul oraş demn de a fi Capitala ei. Aznavour credea că dacă din Istanbul ar rămâne o singură stradă, aceea ar trebui să fie Istiklal. Noi completăm: dacă n-ar mai fi decât o cafenea pe lume, ea s-ar numi "Mandabatmaz"...
Istiklal Cadessi – sau "Strada Mare din Pera", cum i se mai spune – este una dintre cele mai cunoscute artere pietonale din lume şi, cu siguranţă, cea mai faimoasă din Istanbul. Situată în districtul Beyoglu, Istiklal porneşte din Piaţa Taxîm şi are o lungime de aproape trei kilometri. De-a lungul ei se înşiruie buticuri, magazine de suveniruri, librării, anticariate, galerii de artă, cinematografe, teatre, cafenele, pub-uri, cluburi de noapte, patiserii, restaurante, dar şi biserici şi moschei, toate învăluite, seara, de muzica lui Charles Aznavour, care "curge" din difuzoarele magazinelor de CD-uri. Un teritoriu al nostalgicilor? Cu siguranţă. Mai ales că pe toată lungimea străzii circulă, la intervale regulate, "tramvaiul nostalgic" (unul dintre cele mai vechi din Europa). Vrei să te simţi în alt veac? Atunci e de ajuns să urci în tramvai. Sau poţi coborî în "Tunel"... Metroul stambuliot a fost inaugurat în 1875, la numai câţiva ani după cel din Paris, situând Capitala Imperiului Otoman, la finele secolului al XIX-lea, în rândul celor mai moderne oraşe ale lumii. El începea cândva chiar de acolo, de pe Istiklal.
În week-end, într-o singură zi, strada e parcursă de nu mai puţin de trei milioane de vizitatori. Uau! Şi cel puţin jumătate dintre ei îşi doresc să bea undeva o cafea bună. Numai că – o spun chiar stambulioţii – nu e chiar aşa de uşor să găseşti o cafea turcească adevărată. Şi asta nu doar pe Istiklal, dar în nici un alt cartier din vechea citadelă otomană (fostă bizantină, fostă romană, fostă grecească), înălţată, ca şi Roma, pe şapte coline. Îţi trebuie ori un ghid foarte bun, ori un car de noroc şi un nas fin, care să simtă de departe aroma "cea adevărată".

Elixirul vieţii
Pe Istiklal tronează "un Starbucks" fără personalitate. Însă pe străduţele care se răsfiră din artera principală poţi găsi mai uşor "o kahvesi", să bei o cafea cu caimac. Numai că tu cauţi cea mai bună cafea turcească... Dacă se poate: cea mai bună din lume! Ei, aici te putem ajuta noi cu un sfat. Preumblându-te pe Istiklal Cadessi, dinspre Taxîm, pe mâna stângă vei zări la un moment dat faţada Catedralei Sf. Anton din Padova, proiectată în stilul neo-renaşterii de Giulio Mongeri, un arhitect de origine italiană, născut la Istanbul. Exact peste drum de acest edificiu monumental (cea mai mare biserică de rit catolic din oraş) vei afla intrarea pe o străduţă îngustă, care urcă abrupt. Este Olivia Geçidi. Aici (într-o dimineaţă strălucitoare ori într-un amurg care poleieşte apele Cornului de Aur, aflat la numai o aruncătură de băţ de Istiklal) poţi descinde la "Mandabatmaz", locul unde, de 44 de ani, "oficiază" Cemil Pilik, maestru cafegiu. Aici şi numai aici, pregătită doar de mâinile lui, poţi să bei cea mai bună cafea (turcească) din Univers! "Mandabatmaz" s-ar traduce: "atât de tare, încât nici măcar un taur nu ar putea să cadă în ea". Înţelegi asta şi din sigla care înfăţişează un taur păşind pe cafeaua din ceaşcă. Cemil Pilik ne spune că numele cafenelei, acum 44 de ani, l-au dat clienţii, uimiţi de cât de "groasă" şi de cât de "tare" era băutura neagră pe care le-o prepara. "Mandabatmaz ar vrea să însemne: nici nu gândeşti cât de tare este această cafea!", spune Pilik. Gustăm şi noi. Este, într-adevăr, foarte consistentă. Din numai câteva înghiţituri – mici! – ai şi terminat-o de băut, zaţul care rămâne umplând jumătate de cană. E un depozit de zaţ, maro închis, care nu cade nicicum atunci când întorci ceşcuţa. Aşa că n-ai cum să-ţi ghiceşti viitorul! Pilik nici nu te încurajează. "Deşi au fost mulţi care au trecut pe aici şi mi-au sugerat să fac cafeaua cu mai puţin zaţ şi să mai scot un ban din ghicit. Eu nu cred în asta, cum nu cred în banii câştigaţi fără efort", mai spune cel care, vreme de 44 de ani, a făcut, zi după zi, "catralioane de cafele".
Cemil Pilik pregăteşte cafeaua într-un ibric de cupru în care nu încap decât două ceşcuţe. Aşează ibricul deasupra micii plite cu flacără albastră. Pune cafeaua, zahărul... Toarnă apă fierbinte, din uriaşul samovar de argint. N-o lasă să fiarbă prea mult. Doar atât cât apa să extragă tăria cafelei. "Tot secretul este în mână", mai spune el, făcând o mişcare de răsucire din încheietură. Sigur, "tot secretul" e în mână, în ibricul de cupru, în cafeaua râşnită anume pentru Mandabatmaz. Cafeneaua e mică – încap doar câţiva clienţi înăuntru. Însă aleea îngustă e plină de tineri şi de vârstnici, care se înghesuie unii în alţii, încântaţi să poată sorbi o ceşcuţă din "elixirul vieţii"...

Un ibric antic
Situat exact sub Turnul Galatei – la care ajungi strecurându-te pe străduţele în pantă, ce pornesc din Istiklal Cadessi – restaurantul Kiva Han te surprinde prin meniurile care se schimbă zilnic, pentru a-ţi propune tot ce are mai bun bucătăria regională turcească. Găseşti aici, amiază după amiază, seară după seară, cele mai bogate, neştiute, extravagante ori, dimpotrivă, cele mai simple (dar neaşteptate) mostre de gastronomie regională, culese de prin toate părţile ţării, de la Trabzon la Antalya, de la Bursa la Antep, de la Kayseri la Edirne. Şi mai afli aici una dintre cele mai savuroase cafele, servită în ceşcuţe de porţelan "îmbrăcate" în alte ceşcuţe de argint şi acoperite de "cupole" din acelaşi metal preţios, ceea ce te face să te simţi ca un oaspete într-unul dintre seraiurile de pe malul Bosforului. Tot la Kiva Han aveam să descoperim câteva piese de muzeu, între care ibrice anatoliene şi râşniţe de cafea vechi de două-trei sute de ani, unele dintre ele mâncate de timp, precum cel din imagine.

În Jurnalul Naţional, Jurnalul de Duminică din 27 februarie 2011

O carte despre identitatea gastronomică a României interbelice

2009-12-09T00:06:00.001-08:00

Dictatura gastronomică. 1501 feluri de mâncare, de Constantin Bacalbaşa
Dacă plecaţi în căutarea unor elemente de identitate biografică a Bucureştiului interbelic, cel mai savuros dintre ghidurile de iniţiere culinară este Dictatura gastronomică, instaurată de memorialistul şi gazetarul Constantin Bacalbaşa (1856-1935).
Vă invităm să reînviem un oraş gastronomic „pe cale de dispariţie". Avem şansa să redescoperim împreună uzanţele, relaţiile din lăuntrul familiei regale, din lumea aristocraţiei româneşti, dar şi viaţa aventuroasă a saloanelor Bucureştiului monden.
Vor fi alături de noi: Simona Lazăr (jurnalistul şi gastronomul care a îngrijit, prefaţat şi îmbogăţit cu sute de note şi anecdote Dictatura gastronomică. 1501 feluri de mâncare), Ştefania Ciubotaru (doctor în ştiinţe istorice, autor al unui studiu amplu cu privire la viaţa cotidiană a Casei Regale) şi scriitorul Stelian Tănase (creatorul Bucureştiului „strict secret").
Întâlnirea va avea loc joi, 10 decembrie 2009, la ora 18.00, în cadrul Librăriei Cărtureşti din incinta Muzeului Ţăranului Român, şoseaua Kiseleff, nr. 3, Sector 1, Bucureşti.
Editura Cartex a intrat pe piaţa de carte în anul 2000, într-un spaţiu editorial foarte dens. A început prin a edita literatură română canonică, dar foarte curând interesul publicului a determinat extinderea spre zona traducerilor. Astăzi, cititorii se pot întâlni cu o serie de autori fundamentali şi cu cărţi esenţiale din spaţiul beletristicii româneşti şi universale apărute în Editura Cartex.
Titlurile Editurii Cartex sunt organizate în câteva serii de autor (Mircea Eliade, Marin Preda, Liviu Rebreanu, Panait Istrati etc.), subsumate unei colecţii de literatură română clasică şi contemporană, o colecţie de literatură universală, cărţi pentru copii, dicţionare de limbi străine şi o foarte de succes colecţie de cărţi practice.

Delicii de post

2009-03-15T07:05:00.000-07:00

De obicei, ziua de 8 martie cade în Postul Mare al Paştelui. Că nu lipseşte martie din post!..., zice o vorbă veche. Iar dacă sărbătorita noastră – ori oaspeţii ei – ţine la datinile creştine, atunci va trebui să găsească soluţii pentru ca masa să fie plină, însă cu bucate care să nu fie nicicum "de dulce"…
Dacă vi se pare greu să vă ţineţi de această regulă, daţi-mi voie să vă liniştesc: se pot realiza meniuri delicioase, cu fast mai mult ori mai puţin (căci şi fălirea, mândria, în post, pot fi considerate păcate), folosindu-ne numai de ingredientele "admise": în primul rând, legumele, zarzavaturile şi fructele de tot felul şi, în al doilea rând, fructele… de mare (căci Biserica Ortodoxă Română consideră fructele de mare ca fiind "de post"). Masa poate începe cu o salată de crudităţi stropită cu ulei de măsline şi zeamă de lămâie sau cu un aperitiv cald – precum prazul cu măsline. Poate continua cu paste cu ciuperci de pădure sau cu fructe de mare, gătite simplu sau sofisticat. Ca fel de bază, se poate pregăti ceva pe bază de soia (avem nevoie şi de proteine, nu?), iar la desert: un cocteil de fructe crude, cu miere de albine.

Paste cu ciuperci
O ceapă tocată fin, un morcov dat pe răzătoare, nişte rădăcină de ţelină rasă şi doi căţei de usturoi zdrobiţi se călesc în trei linguri de ulei de măsline. Se adaugă ciupercile de pădure (ghebe, gălbiori, bureţi sau creasta cocoşului) sau ciuperci din conservă, puţină boia, oregano, piper, o lingură de pastă de tomate, sare după gust şi se fierbe până ce sosul capătă consistenţa dorită. Pastele (fără ou, în post) se fierb conform indicaţiilor producătorului, se scurg, se clătesc şi se amestecă apoi cu sosul de ciuperci. La servire se decorează cu câteva măsline.

Fructe de mare în stil catalan
O ceapă, un morcov, nişte rădăcină de ţelină şi un ardei gras verde se taie julien, apoi se călesc în ulei de măsline. Fructele de mare decongelate (500 g) se sortează şi se pun la călit cu legumele, întâi caracatiţa şi calamarul, după 3 minute scoicile şi creveţii şi numai la sfârşit bucăţile de surimi. Se adaugă sare, piper, o lingură de oţet bun şi o linguriţă de zahăr. După trei clocote, se pot servi cu orez fiert în supă de legume amestecat cu susan prăjit.

Praz cu măsline
Se taie bucăţi de circa 3 cm partea albă de la trei fire frumoase de praz şi se înăbuşă în ulei şi sare.
Într-un vas pentru cuptor se pun prazul, un pumn de măsline negre, conţinutul unei conserve de pulpă de roşii, piper, dafin, un păhărel de vin alb, puţin zahăr şi încă puţin ulei. Se dă la cuptor 30 minute. Dacă se doreşte să fie mai consistentă, se mai pot adăuga şi alte legume înăbuşite (morcov, ţelină sau cartofi). Se serveşte cald sau rece, cu verdeaţă tocată deasupra şi cu pâine neagră (de preferinţă).

Cocteil de fructe cu miere
Un măr, o portocală (sau două mandarine) şi două kiwi se curăţă, se taie mărunt şi se amestecă într-un bol cu câteva cristale de sare şi miere de tei. Se presară deasupra pudră de scorţişoară şi se dă la rece. Un desert ideal!

Chifteluţe de soia
Conţinutul unui pacheţel de soia granulată se fierbe timp de 15 minute în supă de legume. Separat, se călesc o ceapă tocată, un morcov ras şi rădăcină de ţelină rasă (o cantitate egală cu cea de morcov), la care se adaugă soia scursă şi nişte griş menit să absoarbă lichidele şi să îngroaşe compoziţia. Se lasă la răcit, se potriveşte de sare şi se parfumează cu usturoi zdrobit, piper şi frunze de mentă proaspătă tocate. Se formează chifteluţele, se tăvălesc prin făină şi susan şi se prăjesc uşor în puţin ulei de palmier. Se servesc cu diferite garnituri "de post".

Meniu propus şi realizat de Florin Ştefan Varga, administrator la Pensiunea "Casa Matei", Berca, judeţul Buzău

In Jurnalul National, Jurnalul de bucatarie din 4 martie 2009

Femei frumoase, indiferent de vârstă

2009-03-15T06:59:00.000-07:00

Chicas latinas son realmente callientes. În muzica latino, asta înseamnă senzualitate şi pasiune. Frumuseţea femeii latino-americane este strâns legată de Carnavalul de la Rio, care abia s-a încheiat! Pe străzile oraşului au dansat cele mai frumoase femei din lume, spun acest lucru pentru că latino-americancele sunt născute pentru a fi reginele frumuseţii. Carnavalul de la Rio, pentru o lungă perioadă simbol al tinereţii, frumuseţii şi sexului, şi-a adăugat anul acesta o faţetă matură, oferind şansa unor femei de peste 40 de ani să danseze aproape goale în fruntea paradei samba. Câteva dintre cele mai frumoase femei din Brazilia luptă în fiecare an pentru a deveni "regina" şcolilor pe care le reprezintă şi conduc parada prin dansuri frenetice de samba, acoperite cu vopsele strălucitoare, aranjamente din pene pentru cap şi tocuri periculos de înalte. Rolul principal aparţine tinerelor starlete sau femeilor frumoase de pe carele alegorice, pe care se bazează şcolile de samba.
Senzualitate şi pasiune
Două din şcolile de samba care au luat parte la Carnaval şi-au bazat spectacolul pe femei cu vârste între 44 şi 46 de ani, una dintre ele fostă model, iar cealaltă fostă "iepuraş" Playboy. "Este o şansă enormă – a spus Luiza Brunet, 46 de ani. Aceasta arată că femeile mature îşi au locul în societate, dând mai multă valoare frumuseţii şi tinereţii." "Brazilia a pus mereu semnul egal între tinereţe şi frumuseţe, dar anul acesta a fost spartă această paradigmă. Aceasta arată că poţi să ai statutul de femeie frumoasă, indiferent de vârstă." Nimeni nu a sugerat că Brunet sau Luma de Oliveira (44 de ani), amândouă mame a doi copii, nu şi-ar găsi locul printre celelalte participante, în timpul celor 80 de minute de dans focos. Hiela Curvello, o studentă de 26 de ani reprezentând Şcoala Ipaema, s-a arătat şocată că cineva ar putea să-şi pună această problemă. "Ele au corpuri superbe – nu le-aţi văzut? Reprezintă cu strălucire Carnavalul de la Rio, iar faptul că festivalul este puţin mai «bătrân» chiar nu are importanţă." Campionii de anul acesta au fost reprezentanţii Şcolii Beija-Fluor, care au avut un program elaborat, prezentând într-o modalitate istorică relaţia dintre apă şi scăldat. Şcoala a folosit 7.000 de litri de apă, în mici cascade, fântâni, iar piramida din mijlocul paradei a fost transformată într-o plajă.

Arroz con leche
Orez cu lapte
Ingrediente: un litru de lapte, o cană de orez cu bobul lung, vanilie, câteva feliuţe de lămâie, un praf de sare, zahăr după gust, stafide.
Preparare: Orezul se spală în mai multe ape şi se ţine timp de un sfert de oră în apă rece. Laptele se pune la fiert şi se adaugă orezul, iar când acesta este aproape fiert se adaugă sarea, zahărul şi se lasă să fiarbă. Când este gata se pune într-un vas în care se serveşte, se adaugă stafide şi se decorează cu beţişoare de vanile şi feliuţe de lămâie.

Causa de crevete
Tartă cu cartofi
Ingrediente: 200 g cartofi fierţi, 150 g crevete, o jumătate de sfeclă fiartă (mică), o jumătate de avocado tăiat felii, un ou fiert, 3 linguri de maioneză, o jumătate de lămâie sare şi piper după gust.
Preparare: Cartofii fierţi se bat bine până devin o pastă fină, apoi se adaugă sfecla şi se amestecă bine cu cartofii. Se adaugă sare, piper, o lingură de maioneză, câteva picături de lămâie şi se amestecă bine să se omogenizeze ingredientele. Pe o farfurie se aşază o parte din amestec şi i se dă o formă rotundă (se poate folosi o formă). Se aşază deasupra avocado şi ou tăiat feliuţe, crevetele şi restul de maioneză şi se acoperă cu restul pastei formată din cartofi şi sfeclă. Se decorează cu crevete şi se serveşte rece.

Lomo saltado
Carne sotată
Ingrediente: 200 g carne de vită, tăiată feliuţe, o ceapă tăiată julien, un ardei roşu, tăiat fin, o roşie tăiată bucăţele, un sfert de cană de supă de pui, o linguriţă sos de soia, două linguriţe oţet, o linguriţă pastă de usturoi, sare şi piper după gust, sos de susan pentru flambat.
Preparare: Într-o tigaie se încinge ulei şi se pun feliuţele de carne, se adaugă sarea, piperul şi usturoiul. După ce carnea s-a prăjit se adaugă ceapa şi ardeiul roşu, se gătesc timp de un minut, se adaugă apoi sosul de soia, supa de pui şi oţetul. La final se adaugă ceapa verde şi roşia, se amestecă, se mai ţine pe foc câteva minute, se flambează cu sos de susan şi se dă de o parte. Se serveşte alături de cartofi prăjiţi.

Meniu propus şi realizat de Miguel Angel Gonzales Cordova, bucătar-şef la Bella Catering, Bucureşti

Articol semnat de Maria Belu-Burtea
In Jurnalul National, Jurnalul de bucatarie din 4 martie 2009

Rafinată şi discretă

2009-03-15T05:39:00.000-07:00

Haute-couture reprezintă superlativul luxului, al eleganţei, al talentului, al rafinamentului, al exclusivităţii. Acest stil a devenit cunoscut la sfârşitul secolului al XVII-lea în lumea burgheziei.
Ireală pentru cei din jurul său, cu o eleganţă imperială, femeia haute-couture este plină de farmec şi graţie, emană un stil unic, net superior faţă de tot ceea ce ţine de cotidian sau formalităţi. Independentă, ultrafeminină şi perfecţionistă, femeia haut-couture înnobilează fiecare detaliu, începând de la gesturi graţioase, până la bijuterii şi parfumuri foarte scumpe. Ea este mereu luminoasă, fără nici un accent teatral, cu un ten porţelanat, odihnit ca după un somn adânc, cu vise dulci. Pretenţioasă, cu un temperament dinamic, nu va intra în orice restaurant. Va alege un local de lux, iar din meniu, noi îi propunem unul din preparatele din această pagină.

Piept de raţă cu sos de smochine
Ingrediente: 100 g piept de raţă, 30 g ficat de gâscă, o jumătate de smochină proaspătă, sos de smochine, un fir de cimbru, piure de cartofi, trei feluri de ciuperci.
Preparare: Ciupercile se taie foarte mărunt, se sotează cu sare şi piper. Pieptul de raţă se sotează, apoi se introduce în cuptor. Se taie evantai. Se sotează şi ficatul de gâscă şi se taie evantai. Într-o formă cilindrică se pun ciupercile până la jumătate, apoi piureul. Se scoate forma. Se decorează cu alune de pădure şi frunze de cimbru. Pe farfurie se aşază întâi pieptul de raţă şi deasupra ficatul de gâscă. Se ornează cu sos de smochine.

Parfait de ficat pe pat de brioşă
Ficatul de gâscă se marinează în amaretto, lapte, sare şi şampanie.
Se lasă cinci-şase ore. Se strecoară, se aşază pe o tavă şi se introduce în cuptorul încins 55 de minute. Se scoate şi se lasă opt ore în frigider. Cu ajutorul unui blender, pateul se face mousse. Brioşa (aluat de cozonac) se introduce câteva minute în cuptor, până se face toast. Pateul se pune pe brioşă cu ajutorul unui şpriţ. Se decorează cu căpşune, trufe şi frunze de salată.

Duet de peşte
Ingrediente: 150 g file de peşte pe care englezii îl numesc sol, două bucăţi de languste, patru măsline negre, cinci bucăţi de sparanghel proaspăt, cinci-şase bucăţi de migdale descojite, două frunze de busuioc, o lingură de ulei de măsline, un sfert de roşie decojită
Preparare: Se curăţă sparanghelul, se fierbe în apă cu sare un minut, apoi se pune în apă cu gheaţă pentru păstrarea culorii. Se face un sos din ulei de măsline, busuioc tocat, sare, piper negru zdrobit şi două măsline tăiate rondele. Se sotează peştele foarte puţin în tigaia de teflon. Se curăţă langustele şi se sotează în altă tigaie. Se aşază pe farfurie sparanghelul, peştele, langustele şi deasupra se toarnă sosul. Se ornează cu migdalele descojite, prăjite în cuptor.

Platou extravagant

Piept de raţă pe pat de papaya
Ingrediente: o felie de papaya, 40 g piept de raţă, o linguriţă de ulei de măsline, vin roşu, cimbru, o portocală
Preparare: Se face o marinată din vin roşu, cimbru, suc de portocală, ulei de măsline. Se pune în această marinată pieptul de raţă şi se lasă 3-4 ore. Carnea se scoate, se sotează în ulei de măsline şi se introduce în cuptor. Apoi se taie felii foarte subţiri. Se aşază pe felia de papaya, tăiată în formă de barcă.

Sibas marinat
Ingrediente: 25 g sibas, coajă de portocală, două boabe de coriandru, sare, mărar, piper negru zdrobit, o lingură ulei de măsline
Preparare: Se face o marinată din toate ingredientele şi se lasă sibasul să stea în aceasta 24 de ore. Peştele se taie felii şi se aşază ca un trandafir. Se decorează cu icre de manciuria.

Carpaccio de vită
Ingrediente: patru carpaccio de vită, 20 g brânză parmezan, o frunză de busuioc, piper negru zdrobit, ulei de măsline.
Preparare: Brânza se rade, frunza de busuioc se taie foarte fin, se adaugă puţin ulei de măsline şi piper negru măcinat şi se amestecă împreună cu carpaccio de vită. Din compoziţie se fac două biluţe. Se decorează cu frunze de pătrunjel.

Stridie
Ingrediente: o stridie, 30 g fenel, 10 g brânză brie, sare, piper, ulei de măsline, lămâie
Preparare: Fenelul se taie julien. Se amestecă bine cu brânza, sarea, piperul, uleiul şi puţină zeamă de lămâie. Se prăjeşte carnea de stridie în tempura (apă, făină şi ou) şi se amestecă în această salată. Cu această compoziţie se umple carcasa de stridie.

Medalion din ficat de gâscă pe pat de căpşune
Ingrediente: o jumătate de căpşună, 20 g ficat de gâscă. Se sotează ficatul în unt, sare şi piper. Se lasă la rece două-trei ore. Se taie medalion patru bucăţi şi se aşază peste căpşună.

Salată de homar
Ingrediente: trei feluri de salată creaţă, 35 g homar, sare, piper negru zdrobit, 10 g rădăcină de ţelină, şofran, ulei de măsline, vin alb
Preparare: Homarul se fierbe. Ţelina se taie în cubuleţe. Se fierbe cu vin alb şi puţin şofran. Se adaugă uleiul şi piperul. Salata, ţelina şi homarul se pun într-o formă de cilindru, alternativ, apoi se ia forma.

Meniu propus si realizat de Joseph Hadad, executive-chef la Casa Vernescu, din Bucuresti

Articol semnat de Carmen Dragan
In Jurnalul National, Jurnalul de bucatarie din 4 martie 2009

Frumoasă, independentă

2009-03-15T05:36:00.000-07:00

Hollywoodul promovează imaginea unei femei aproape isterice, obsedată de kilogramele în plus şi de relaţiile cu bărbaţii din jurul ei. Şi, culmea, această femeie a devenit un model cam pentru toate tinerele. Fetele, ca să nu se îngraşe, ţin "diete" prin care aproape se înfometează, apoi fac exerciţii epuizante în sălile de fitness (mişcarea nu este un lucru rău, doar înfometarea este!). Şi asta ca să arate ca divele de la Hollywood! Slabe moarte şi cu sânii mari! Iar cea mai importantă preocupare a lor trebuie să fie cumpărăturile din magazinele "de firmă" (musai!) şi şedinţele la psiholog, pentru că "sunt deprimată, fată!" Oare asta este femeia modernă? Nu, sigur, nu!
Atuuri
Un corp de invidiat, minte sclipitoare, umor, devotament matern, independeţă financiară şi, pe lângă toate astea, un zâmbet cuceritor. Cam aşa ar suna portretul femeii moderne. Perfect! Însă perfecţiunea nu se poate atinge, pentru că femeia secolului XXI trăieşte într-o lume dominată de stres, mese neregulate, ore peste program; dar ea îşi poartă frumuseţea ca pe cel mai de preţ accesoriu. De asemenea, ea ştie cel puţin două limbi străine, se descurcă foarte bine în faţa unui calculator, se luptă pentru carieră şi poate să conducă o maşină puternică. Şi chiar dacă are un program încărcat, o slujbă importantă, un partener de viaţă, un copil minunat şi o atitudine de învingătoare, femeia modernă ştie ce vrea şi are grijă ca, după ce a ajuns acolo unde şi-a dorit, să rămână cât mai mult timp în vârf. Atuurile femeii moderne, fie ea mamă, soţie sau iubită, sunt zâmbetul şi căldura cu care ştie să creeze o atmosferă plăcută în jurul ei, să-şi crească copiii, să le dea educaţie şi să aleagă cea mai bună hrană pentru ea şi familia ei.

Pui cu broccoli şi fructe exotice, la wok
Ingrediente: 100 g piept de pui tăiat fâşii, 2-3 florete broccoli, 1/4 ardei gras roşu, tăiat fâşii, 5-6 felii subţiri de mango, două fructe de Rambutan, două rondele ananas, tăiate în triunghiuri mici, un morcov mic, tăiat subţire pe diagonală, sos de peşte, sos de mango, ardei iute, lemongrass, o frunză de kaffir.
Preparare: Se încinge uleiul în tigaia wok, se pune ardeiul iute, lemongrass-ul şi kaffir-ul, se trage puiul rapid la wok, la foc mare, timp de două minute pe ambele părţi, se adaugă toate legumele şi fructele, mai puţin mango. Se amestecă bine şi, imediat ce morcovul începe să se înmoaie, se adaugă sosul de peşte, aerând continuu compoziţia, apoi se adaugă sosul şi feliile proaspete de mango. Daţi la o parte şi serviţi, garnisit cu frunze proaspete de busuioc, ceapă verde şi orez.

Salată cu muguri de pin şi sos picant de mango
Ingrediente: 100 g salată verde, 30 g ardei gras, tăiat fâşii, 5-6 felii mango, două bucăţi Jackfruit (proaspăt sau din compot), tăiat fâşii late, ceapă verde, tăiată subţire pe diagonală, germeni de soia, muguri de pin, suc proaspăt de lime, sos picant de mango.

Mousse de ciocolată cu fructul pasiunii (low fat)
Ingrediente: 60 ml piure de fructul pasiunii, trei linguri cacao neagră, două foi mari de gelatină (5 g), 300 g tofu silk, o lingură de brandy, două albuşuri de ou, 60 g zahăr sau 3 linguri îndulcitor granulat.
Preparare: Se amestecă 3 linguri de cacao împreună cu 60 ml piure/suc fructul pasiunii fierbinte, până ce cacaua se dizolvă complet. Foile de gelatină se pun la înmuiat în apă rece. Tofu se scurge într-o sită şi se pune în blender, se adaugă mixul de cacao şi brandy, se amestecă până când compoziţia devine omogenă, adunând din când în când şi compoziţia de pe margini. Se transferă compoziţia într-un bol şi se încorporează gelatina, după ce a fost scursă de apă. Albuşurile se bat spumă până se formează vârfuri moi la atingere, se adaugă zahărul, continuând să se bată cu telul până când se întăreşte compoziţia şi capătă strălucire. Se încorporează în mixtura de ciocolată, amestecând uşor cu o lingură/spatulă de lemn, apoi se toarnă în forme şi se dă la rece 5-6 ore. Se serveşte decorată cu fructe proaspete.

Meniu propus şi realizat de Lidia Iancu, Restaurantul Thai Moods, Bucureşti

Articol semnat de Maria Belu-Burtea
In Jurnalul National, Jurnalul de bucatarie din 4 martie 2009

Idealul feminin

2009-03-15T05:27:00.000-07:00

Frumuseţea a reprezentat un criteriu etern de-a lungul timpului în caracterizarea femeii. Cum arăta femeia în perioada interbelică? Era elegantă, foarte elegantă, fină, părul era perfect aranjat, iar când se plictisea mergea la cumpărături, la coafor sau la croitoreasă. Portretul femeii acelui timp poate fi recompus din imagini care ne-au rămas din filme, cărţi sau din fotografii sepia. Femeile se emancipează şi încep să fumeze, să aibă propriul automobil, pe care îl conduc singure, poartă fuste scurte, pantofi cu toc şi poşetă.
La începutul anilor 1920, dragostea şi bunacuviinţă erau direct proporţionale, dacă politeţea era în suferinţă, amorul devenea îndoielnic. Doamnele au început să ţină cont de felul în care erau sărutate, de culoarea florilor pe care le primeau şi de felul în care erau salutate de domni.
Dar cum arăta oare o zi din viaţa acelei femei? Aflăm din cartea "Întoarcere la Bucureştiul interbelic" a Ioanei Pavelescu: "Ea nu stă la cafenea, nu citeşte şi nu discută gazeta, nu vizitează reprezentanţele de automobile, în schimb, merge mai des la cumpărături, de la La Fayette până la magazinul de delicatese Dragomir Niculescu, unde se găseşte tot ce e nevoie pentru un jour, de la bomboane la ceaiuri sau şampanie St. Marceaux, încearcă pălării la modistă şi petrece ore bune în compania croitoresei, confidentă şi sfătuitoare de încredere. Coaforul cere timp, vizite bisăptămânale (coafat în cea dintâi, pieptănat după câteva zile), la fel prietenele cu care se discută tot ce ţine de Bucureştiul monden".

File de somon cu sos de struguri
Ingrediente: 230 g file de somon, 200 ml supă de peşte, 30 g făină, 10 boabe struguri albi şi negri, 30 g broccoli, 30 g ardei gras roşu, 50 g cartofi, 30 g ţelină, 30 g morcov, 30 g unt, sare, piper.
Preparare: Se frige somonul pe grătar, se căleşte făina în puţin unt, se adaugă treptat supă de peşte şi se lasă să fiarbă timp de 3-4 minute. Se condimentează cu sare şi piper, se aleg boabe de struguri albi şi negri şi se adaugă la final în sos. Separat, cartoful, ardeiul, morcovul, ţelina şi broccoli se sotează în unt.

Salata târgoveţilor
Ingrediente: 200 g cartofi, o jumătate de ceapă roşie, 30 g morcov, 130 g macrou, sare, piper, salată verde, pătrunjel, tarhon.
Preparare: Salata verde se spală, se rupe şi se pune într-un castron. Cartofii se fierb în coajă, se taie şi se adaugă în salată. Ceapa se toacă, morcovul se dă pe răzătoare şi se pun în castron. Macroul afumat se amestecă cu legumele, apoi se adaugă pătrunjelul şi tarhonul. Se asezonează cu oţet de mere şi condimente.

Pui cu fructe de mare
Ingrediente: 150 g piept de pui, 80 g fructe de mare, 30 g ceapă roşie, 30 g ardei gras, 20 ml soia, 40 ml vin alb, sare şi piper după gust.
Preparare: Într-o tigaie se prăjeşte uşor pieptul de pui. Se adaugă ardeiul colorat şi ceapa roşie tocată fin. După câteva minute se adaugă fructele de mare şi sosul soia. Se lasă la la fiert până când legumele devin aldente. Se condimentează cu sare şi piper.

File de porc haiducesc
Ingrediente: 220 g file de porc, 70 g miezuri de seminţe, o jumătate de ardei iute, 70 g unt, 10 g pesmet, 3 g boia dulce, sare, piper, ceapă murată în vin roşu.
Preparare: Fileul de porc se întinde şi se condimentează cu sare, piper şi boia dulce. Seminţele de floarea-soarelui se prăjesc puţin, se adaugă untul, ardeiul iute şi, treptat, pesmetul. Se pune această umplutură pe fileul de porc şi se împachetează. Se prăjeşte în ulei. Când este aproape gata se adaugă vin şi se lasă la fiert. Cepele se fierb în vin roşu, oţet de mere, oţet balsamic, praz şi scorţişoară. Se serveşte fileul de porc stropit cu sos şi garnitură de ceapă murată în vin.

Prăjitură Rossetya
Ingrediente: 50 g alune de pădure, 50 ml ulei de măsline, 2 g praf de copt, un ou, 100 g portocale, 10 ml esenţă de portocale, 1 g şofran, 13 g griş, 5 g zahăr, 100 g iaurt.
Preparare: Se amestecă ouăle împreună cu uleiul de măsline, se adaugă zahărul, grişul şi alunele de pădure. Se bat bine ingredientele, se adaugă coaja rasă de lămâie şi praful de copt. Se pune în tavă la copt şi se ţine în cuptor 30 minute. Se serveşte cu iaurt şi sos de portocale.

Meniu propus şi realizat de Mihai Stavarache, bucătar-şef la Restaurantul Rossetya, Bucureşti

Articol semnat de Maria Belu-Burtea
In Jurnalul National, Jurnalul de bucatarie din 4 martie 2009

Reţeta de suflet

2008-05-09T04:14:00.000-07:00

Oliver Cresp, unul dintre cei mai cunoscuţi creatori de parfumuri ai lumii - căruia ii "datorăm" supleţea sau, dimpotrivă, corporalitatea aromelor unor mărci prestigioase, precum Noa, L'Eau de Kenzo, Dune, L'Eau de Paco Rabanne - , a decis ca in 2008 să işi folosească "nasul" pentru a crea note noi, bazate pe distilarea parfumului deâ€¦ bere. Primul produs de acest fel va apărea, probabil, curănd pe piaţă. După părerea lui Oliver Cresp, noul parfum (al cărui nume este incă secret) se potriveşte perfect cu personalitatea lover-ului sud-american. "Este o notă masculină, foarte virilă, un efect obţinut prin acordul dintre nota de whisky şi cea de bere", declara parfumerul intr-un interviu acordat pentru publicaţia on-line de specialitate "Culture biere". După reconstituirea "parfumului de bere", specialistul a decis să il â€žechilibreze" folosind note aromatice de pelin şi salvie. Pentru Cresp, aceasta nu este prima provocare de a crea parfumuri pornind de la notele personale ale unor băuturi. El a "reprodus" parfumuri de whisky, şampanie şi vin, care au "personalizat" anumite esenţe aromatice de serie mică. Ceea ce i se pare interesant este faptul că fiecare parfum in sine poate fi "despletit" in mai multe note distincte, care uneori sunt din alt plan decăt cel al aromei analizate. Affligem, un sortiment de bere produs tradiţional intr-o mănăstire din Belgia, "are la inceput un gust de fructe, intre rainette şi prună, apoi capătă aromă de cereale". Dorelei, o bere tipică alsaciană, "are mai intăi gust de votcă, apoi o notă intre piper şi ghimbir, iar la final o atingere de ciocolată". Berea blondă, clasică, are o uşoară notă amară, de nucă. Tocmai această "amăreală" consideră Oliver Cresp că ar fi foarte interesantă pentru crearea unui parfum feminin, destinat momentelor cănd se poartă o imbrăcăminte lejeră. Echilibrată cu o notă de vanilie, va conferi femeii care il va folosi o senzualitate orientală.

Dincolo de rutină

Căutam un subiect pentru prima ediţie din acest an a Jurnalului de bucătărie. O temă interesantă, care să ne scoată din rutină. Aşa am ajuns la folosirea berii, ca ingredient in bucătărie. O bucătărie simplă, originală şi accesibilă tuturor. Idei noi "probate" la preparate vechi. Un ingredient inlocuit cu altul. Bere in loc de: apă, lapte, vin... Fiind unul dintre puţinele alimente care spumează natural, berea dă un gust subtil măncărurilor, le schimbă culoarea in chip agreabil, ca să nu mai vorbim de parfumul original pe care il au preparatele realizate (şi) cu ajutorul berii.

In Jurnalul National, Jurnalul de bucatarie din 9 ianuarie 2008

Breaking News

2008-04-16T01:09:00.000-07:00

În 1912, cînd radioul lui Tesla şi Marconi abia învăţa “să meargă”, principala sursă de informaţie a lumii civilizate era ziarul. “Cablogramele”, “marconigramele” şi “telegramele” purtau ştirile mii de kilometri.
Industria presei asigura, la începutul secolului trecut, o importantă punte transoceanică, interesul europenilor pentru America dovedindu-se aproape egal cu cel al americanilor pentru Europa. E explicabil, astfel, de ce naufragiul Titanicului a şocat ambele continente, fiind oglindit cu lux de amănunte de agenţiile de presă şi de ziarele de la Londra, Berlin şi Paris, ca şi de cele de la New York sau Los Angeles, aflate în alertă totală.
UPI. Agenţia United Press International îşi anunţă abonaţii la 16 aprilie că, în catastrofa Titanicului, a murit majoritatea bărbaţilor de pe vapor. Mare parte dintre ei – oameni cu foarte mulţi bani. La sediul Companiei White Star Line, care deţinea transatlanticul, au sosit, de îndată, rudele celor daţi dispăruţi, pentru a face presiuni asupra patronilor, în încercarea de a-i determina să continue căutările şi după ce vasul Carpathia a abandonat acţiunea, plecînd spre ţărmul american, împreună cu supravieţuitorii culeşi de la locul dezastrului. Agenţia relatează scene dramatice petrecute la oficiul White Star Line, în care milionari şi soţii de milionari îşi ofereau întreaga avere pentru salvarea unui membru din familie. Răspunsul companiei, din nefericire, era acelaşi: “Am făcut tot ce am putut. Banii nu ajută la nimic!”…
PRESA OCCIDENTALĂ. The New York Times – şi alte ziare newyorkeze, precum New York American, Herald Evening Post şi Sun –, dar şi The Washington Post, Evening Star, Boston Globe, London Times sau London Herald trasează drama Titanicului, de la coliziune pînă la cumplitul deznodămînt. “Cel mai mare vapor de linie s-a scufundat la 2:20 dimineaţa”, titrează New York Times în ediţia din 16 aprilie 1912. “Salvarea a venit prea tîrziu”, scrie ziarul, “exceptînd cîteva sute de oameni care au încăput în bărci, respectînd principiul «primii – femeile şi copiii»“. Alte titluri din ziar: “Vasul Carpathia se îndreaptă spre New York cu supravieţuitorii.” “Vaporul California caută urme la locul dezastrului”. “După Titanic, navele de linie nu vor mai pleca fără sistem de comunicaţii TFF”… Adevărate “breaking news”, ele au ţinut prima pagină timp de două săptămîni.
Ziarul german Berliner Zeitung am Mittag publică la 20 aprilie o telegramă din New York, anunţînd sosirea vaporului Eutonia, care a trecut pe lîngă locul catastrofei Titanicului. Căpitanul Eutoniei a fotografiat mai multe blocuri de gheaţă lungi de cîte 500 metri şi înalte de 100 metri. Marsthon, un amic personal al căpitanului Smith de pe Titanic, povesteşte, într-un interviu, că acesta, cu cîteva zile înainte de plecarea vaporului din Southampton, i-a spus: “Dacă s-ar întîmpla ca nava să se ciocnească în drum cu un bloc de gheaţă, apoi să ştii că nu dispun de bărci de salvare decît numai pentru jumătate din numărul pasagerilor”. Tot la 16 aprilie, The Daily Mirror anunţa scufundarea tragică a Titanicului, considerînd dezastrul de departe cel mai răsunător din istorie. Ziarul făcea şi cîteva observaţii privind instinctul de conservare în situaţii de panică: “Din cele 16 bărci de salvare încărcate cu pasageri de pe Titanic, doar una s-a întors după scufundare, ca să găsească alţi supravieţuitori”. Ziarul parizian Le Matin publică la 19 aprilie relatarea a trei pasageri francezi de pe Titanic. Ei spun că, în primul moment, nimeni nu voia să creadă în posibilitatea scufundării transatlanticului. Cu mare greutate, ofiţerii au putut convinge pasagerii să coboare în bărci. Odată ajunşi acolo, toţi se aşteptau să fie readuşi la bordul vaporului. În vremea aceasta, din ordinul căpitanului Smith – care era foarte surescitat şi nu ascundea pericolul catastrofei – orchestra cînta bucăţi vesele. “Timp de trei ore, am fost jucăria valurilor în bărcile de salvare. Descărcam întruna revolverele, ca să fim auziţi de vreun vapor din apropiere. 50 de nenorociţi căutaseră salvarea într-o luntre improvizată, dar aceasta s-a răsturnat şi toţi s-au înecat. După Hurd, redactor la Evening Post şi care se afla printre pasagerii Titanicului, numărul morţilor era de vreo 1.700, iar supravieţuirea altora s-a datorat telegrafistului de pe vasul Carpathia, care nu se dusese să se culce, ca de obicei, înregistrînd astfel întîmplător primul apel al Titanicului.
OSTRACIZAREA LUI ISMAY. Los Angeles Herald, din 30 aprilie 1912, se ocupă de Joseph Bruce Ismay, businessman britanic, manager al companiei navale White Star Line. El elaborase strategia construirii a trei mari vase de linie, Olympic, Titanic şi Britannic. J.B. Ismay s-a aflat la bordul Titanicului la ciocnire, fiind ulterior salvat pe una dintre bărci. Se spune că în momentul scufundării s-a întors cu spatele, neputînd să suporte imaginea dezastrului. Ajuns în New York, la 18 aprilie 1912, acesta a fost obligat să dea lămuriri în Senatul SUA cu privire la catastrofă. Presa l-a dispreţuit, considerîndu-l laş şi pocindu-i numele în J. “Brute” Ismay. Se spune că însuşi magnatul presei, William Randolph Hearst, l-ar fi trecut pe lista duşmanilor personali, dezlănţuind această vendetă. Deşi, ulterior, J.B. Ismay a cheltuit mulţi bani pentru a susţine marina britanică în primul război mondial, societatea londoneză l-a ostracizat, aruncîndu-l în dizgraţie pentru tot restul vieţii.

In Jurnalul National, Editie speciala din 15 aprilie 2008

Relaţiuni asupra naufragiului

2008-04-16T01:06:00.000-07:00

Ciocnirea Titanicului de blocul de gheaţă şi momentele dramatice care au urmat au fost relatate de o serie de martori oculari. Impactul acestuia a fost atît de puternic, încît vasul a fost aproape rupt în două. În momentul ciocnirii, vaporul s-a ridicat la o înălţime relativ mare, recăzînd apoi brusc.
RELATAREA LUI DOGE. Operaţiunea de salvare cu ajutorul bărcilor a durat o oră şi jumătate. După aceasta, Titanicul a încercat să se elibereze din cercul de gheaţă în care se afla închis, dar toate încercările echipajului au fost zadarnice. Momentul este povestit în ziarul Universul de un oarecare Doge: “Cea mai mare parte a pasagerilor se afla în pat în momentul ciocnirii. Din cauza violenţei acesteia, mulţi dintre ei au fost azvîrliţi jos din culcuşurile lor. Toţi au dat năvală pe puntea plină de apă şi bucăţi de gheaţă. (…) Dintru-ntîi, ofiţerii izbutiră să menţină ordinea, dar nu trecu mult şi toată lumea se repezi spre bărcile de salvare. În învălmăşeală, s-au descărcat mai multe focuri de revolver. Mulţi dintre acei care voiau să înlăture femeile şi copiii de la bărcile de salvare, au fost împuşcaţi de oamenii din echipaj. (…) Am alergat în cabină, spre a-mi lua nevasta şi copilul, dar nu i-am găsit. M-am întors pe punte. Auzii strigîndu-se că mai e loc pentru trei persoane într-o barcă de salvare. În clipa următoare, m-am pomenit îmbrîncit în barcă. Văzui apoi cum Titanicul se apleacă pe o coastă. Barca în care mă găseam era atît de plină de pasageri salvaţi, că mulţi din ei au trebuit să stea în picioare, înghesuiţi unii în alţii. (…) Din toate părţile am auzit strigătele disperate ale sutelor de nenorociţi care se luptau cu valurile, dar nu era chip să mai luăm pe vreunul dintre ei în barcă. Femeia şi copilul – termină Doge – i-am regăsit mai tîrziu, pe Carpathia”…
TELEGRAFISTUL. Interesantă e şi relatarea telegrafistului Bride: “În noaptea catastrofei stam îmbrăcat, culcat pe canapeaua din cabina telegrafică. Deodată, intră în cameră căpitanul Smith şi zise: «Vaporul s-a ciocnit cu un sloi de gheaţă. Eu mă duc să constat pagubele. Aparatele să fie gata pentru orice eventualitate». Zece minute mai tîrziu căpitanul s-a înapoiat şi mi-a spus: «Telegrafiaţi în toate direcţiile pentru ajutor». După cîteva minute reveni din nou şi strigă: «Vaporul e pierdut!». După ce am telegrafiat în toate direcţiunile şi am stabilit legătura cu vaporul Carpathia, m-am dus să aduc colace de salvare. Cînd m-am întors, m-am pomenit din nou cu căpitanul Smith, care a spus: «Plecaţi şi căutaţi să vă salvaţi singuri viaţa. Fiecare trebuie să se îngrijească acum de sine însuşi»…”.

2223
Din totalul de 2.223 de persoane care călătoreau pe Titanic, au supravieţuit catastrofei doar 706; 1.517 oameni şi-au pierdut viaţa. Dacă bărcile lansate la apă ar fi fost încărcate la întreaga capacitate, ar fi putut fi salvate 1.178 de persoane. La clasa I au supravieţuit 199 de pasageri (60% din total, la această clasă) şi 130 au murit. La clasa a II-a, 119 (reprezentînd 44%) au fost salvate, iar 166 au murit. La clasa a III-a, 174 au fost salvate (25%) şi 536 au pierit… Din rîndul echipajului, 214 de marinari au fost salvaţi (24%) şi 685 au murit. La modul general, 1.347 de bărbaţi (80%) şi 103 femei (26%) de pe Titanic şi-au găsit moartea. Acestora li se adaugă 53 de copii (50% din totalul celor aflaţi pe vas). Majoritatea deceselor au fost cauzate de hipotermie, la minus două grade Celsius. Doar 12 persoane supravieţuitoare au putut fi pescuite din ocean. Ca o notă particulară, întreg compartimentul inginerilor a rămas la post, pentru a menţine funcţionarea sistemului electric al navei.

3000
Vasul Titanic zace scufundat la o adîncime de peste 3.000 de metri, pe fundul Oceanului Atlantic, ascunzînd o uriaşă comoară. Valoarea diamantelor şi a perlelor pierdute în naufragiul Titanicului este de 25 de milioane de franci (la evaluarea anului 1912). Bogătaşii care se aflau pe bordul vaporului erau asiguraţi pentru sume foarte mari. Iată ce menţionează ziarul Universul: “Head, din Londra, pentru 25 de mii lire sterline; doamna Widener, care avea cu dînsa trei preţioase coliere de perle, era asigurată pentru 150.000 lire. Printr-o clauză specială, prevăzută în asigurare, doamna Widener era obligată să poarte, zi şi noapte, colierele la gît”. Soţia cunoscutului bancher Widener avea să se numere printre supravieţuitori, fiind salvate şi perlele sale. Cea mai renumită piatră preţioasă dispărută cu Titanicul este marele diamant “Hope”, supranumit “diamantul albastru”, unul dintre cele mai mari şi mai scumpe diamante din lume. El valora atunci 1,5 milioane de mărci şi aparţinea multimilionarului Max Lean.

Gheţarul care a strivit Titanicul

“Lumea întreagă a fost cuprinsă de un fior de groază cînd a aflat dezastrul catastrofal al transatlanticului Titanic. Înfricoşata ştire despre naufragiul giganticului oraş plutitor ce se afla în primul său voiaj spre NewYork s-a răspîndit cu iuţeala fulgerului pe întregul glob unde a putut pătrunde scînteia telegrafului!
Îngrozitor a fost puternicul avertisment dat omenirii că elementele naturii încă nu sunt subjugate supremaţiei omului şi că dejoacă cu un singur gest brutal cea mai ingenioasă creaţiune a creierului său neastîmpărat. Şi astă dată n-a fost un fenomen grandios al naturii care a nimicit truda omului, ci un simplu mers firesc al legii ei care a dat lumii de ştire printr-un semn vulgar ce jucării sînt chiar aceşti uriaşi plutitori faţă de puterea brută a unui comun gheţar!
Munca cea mai încordată a mii de oameni care au clădit în ani de zile cel mai modern, luxos, grandios şi spaţios bastiment din lume a dispărut – lovit de moarte de uriaşul gheţar, în imensitatea oceanului, ca un mic grăunte risipit de vînturi pe cîmpii.
Dar nu deplîngem numai paguba materială, banul, averile, am putea zice chiar comorile, care s-au scufundat în neantul mărilor, ci mai cu seamă deplîngem victimele acestei nenorociri mondiale care zac astăzi cu miile în fundul oceanului, fără ca acei ce-i iubesc să poată vărsa o lacrimă pe mormîntul lor şi să-l împodobească cu flori! (…) Toţi aceşti mult şi adînc iubiţi au găsit moartea în nemiloasele valuri şi dorm somnul cel de veci într-un singur şi acelaşi umed mormînt, fără deosebire de rang, de clasă şi de avere! (…) Bilanţul funebru al celor dispăruţi în catastrofa de pe cel mai rapid şi cel mai mare pachebot, Titanic, ne arată cît de mic şi cît de slab este regele animalelor – omul – faţă cu suprema forţă a naturii: moartea.
Care dintre marile transatlantice plutitoare putea oferi pasagerilor o siguranţă mai mare decît uriaşul Titanic?
Cînd a fost lansat acest Goliat al vapoarelor, s-a făcut în jurul său o vîlvă de neînchipuit în presa engleză şi-n cercurile maritime de pretutindeni. Era considerat ca un triumf al arhitecturii navale britanice. Trei mii de pasageri şi oameni de echipagiu puteau fi îmbarcaţi, nutriţi, punîndu-li-se la dispoziţie tot ce confortul modern a inventat.
Pe bord se găseau: o sală de mîncare pentru 1.500 de persoane, băi, o piscină, săli de joc, saloane luxoase şi apartamente rezervate. Pentru 22.000 de franci – preţul acestor apartamente – pasagerul avea cea mai luxoasă călătorie peste ocean şi cea mai comodă eleganţă, ce se găseşte numai pe bordul yachturilor particulare. (…) Dar răul de mare? Glumiţi, se vede. Bastimentul e atît de stabil, maşinaţiunea atît de puternică, încît nu simţi cea mai mică clătinătură.
Uiţi că trăieşti într-un vapor. Ai iluzia că eşti într-un hotel grandios, cu o terasă minunată de pe care se vede marea!... Ce bine e să trăieşti aci!... (…) Ce rafinament, ce lux; fiecare colţ zice ceva. Tot ce civilizaţia omenească a găsit mai bun, mai frumos şi mai elegant găsiţi în acest oraş plutitor. Dar colo, colo din depărtări se vede ceva alb, vag: e cimitirul-gheţar, iceberg-ul – e Moartea!”

Fragment din articolul “Înfricoşatul gheţar care a strivit vaporul Titanic”, publicat în Gazeta Ilustrată din 14/27 aprilie 1912.

In Jurnalul National, Editie speciala din 15 aprilie 2008

Sub lupa presei de la Bucureşti

2008-04-16T01:03:00.000-07:00

Presa din România a fost sensibilă la tragedia Titanicului. Ziarul Universul, specializat în “cele din urmă ştiri din lumea întreagă, telegrafice şi telefonice”, inserează informaţii venite pe agenţiile de presă.
Cele dintîi relatări apar în ziarul de la Bucureşti “joi, 5 aprilie 1912”. Pentru cititorul din ziua de azi, datarea publicaţiei poate provoca un şoc: Cum se poate? Oare nu ştim precis în ce zi s-a scufundat Titanicul? Ba ştim. Tragedia s-a petrecut în noaptea de 14 spre 15 aprilie. Discordanţa temporală este dată de faptul că, în vreme ce mai toate statele europene şi Lumea Nouă schimbaseră calendarul, în România, timpul se măsura încă după calendarul vechi (schimbarea se va produce abia în 1924). Dar iată ce informaţii prelua Universul la acea vreme.
NAUFRAGIUL. Ediţia din 5/18 aprilie 1912. Sub titlul “Gravul accident al unui transatlantic. Ciocnirea unui vapor cu un imens bloc de gheaţă”, Universul relatează: “Londra, 2/15. – Direcţiunea companiei White Star Line a primit următoarea telegramă: «Transatlanticul Titanic naviga pe o vreme foarte liniştită, cînd deodată, pe înserate, s-a produs ciocnirea cu un munte de gheaţă plutitor. (...) Ultimul semnal prin telegrafia fără fir trimis de pe Titanic a fost cel primit la orele 12 şi 27 de minute d.a. de vaporul Virginia».”
De-a lungul zilelor ce au urmat, informaţiile care s-au succedat se contrazic adeseori. Astfel, pe 5/18 aprilie, o telegramă din Viena, publicată în Universul, anunţa: “După toate probabilităţile, nici un supus austriac nu se afla pe bordul vaporului naufragiat Titanic. La biroul de călătorii Cook se declară că toate biletele de clasa 1 vîndute la Viena au fost cumpărate numai de americani”. Cîteva zile mai tîrziu, pe 20 aprilie, apare următoarea informaţie: “După ultimele telegrame primite de la Londra, mai nici unul din emigranţii austrieci şi ungari, care se aflau pe Titanic, n-a scăpat”.
Nu sînt singurele inadvertenţe. Cele legate de numărul supravieţuitorilor şi al celor înecaţi, precum şi numărul de călători ori de membri ai echipajului sînt, de asemenea, diferite de la o relatare la alta, de la un ziar la altul.
Iată una dintre statisticile publicate în Universul din 7/20 aprilie: “Bilanţul catastrofei, după cifrele controlate, e acesta: la bord se aflau 1.455 de pasageri şi 903 oameni de echipagiu, inclusiv statul-major al vaporului. În total, 2.358 de persoane. Din cei 868 de oameni salvaţi, s-a putut pînă acum stabili identitatea a 315: 201 pasageri de clasa I (132 de femei, 6 copii şi 63 de bărbaţi) şi 114 pasageri de clasa II (88 de femei, 10 copii şi 16 bărbaţi)”. Se va scrie apoi că au fost salvate 719 persoane, apoi se dă ca sigur numărul 705. Iată şi cum este relatată acţiunea navei salvatoare Carpathia: “(...) ajungînd la locul catastrofei, s-a apropiat de fiecare barcă de salvare în parte, luînd la bord pe toţi care se aflau în ele. Bărbaţilor şi femeilor li s-au aruncat frînghii cu care s-au încins la mijloc, apoi au fost traşi pe bordul vaporului. Copiii au fost puşi în saci legaţi la gură cu frînghie. Unii din cei salvaţi erau în toaletă de bal, alţii numai în cămaşă”.
ANCHETA. Presa din întreaga lume a criticat aspru “neprevederea companiei White Star Line, care, la un vapor de mărimea Titanicului, nu a prevăzut decît 18 bărci de salvare”. “Că Titanicul, graţie construcţiei sale speciale, nu avea să se teamă de nici un accident, s-a dovedit, din nenorocire, a fi o simplă legendă”, scriu şi ziarele româneşti, care afectează spaţii ample anchetei Senatului American cu privire la groaznicul accident. Universul din 10/23 aprilie publică următoarea telegramă din New York: “Ancheta comisiunii senatoriale a stabilit că bărcile de salvare ale transatlanticului Titanic erau în stare proastă şi că puteau fi salvaţi încă 300 de oameni, dacă se proceda cu mai multă atenţiune la lucrările de salvare. Multe bărci n-au avut mateloţi, aşa că n-avea cine să le conducă, din care cauză multe s-au scufundat cu persoanele din ele”. Urmarea acestui demers a fost un proiect de lege “spre a preveni catastrofe similare”.
CONFRATELE AMERICAN. Interesantă, dintre zecile de poveşti preluate de jurnaliştii români, ni s-a părut experienţa unui “confrate” american: “Un redactor al ziarului New York American a reuşit să urce la bordul vaporului Carpathia cu o oră înainte de sosirea acestuia în portul New York. Ziaristul s-a dus în întîmpinarea vasului cu o barcă şi, cu toată protestarea comandamentului vasului, el s-a urcat la bord. El s-a dus de-a dreptul la puntea de comandă, unde se afla comandantul Rostran, care însă a refuzat să-i dea orice lămuriri. Ziaristul a făcut aspre imputări lui Rostran, pentru că nu voieşte să-i comunice nimic asupra celor petrecute. De asemenea, i-a reproşat că n-a răspuns la telegrama preşedintelui Taft. Ziaristul a vorbit apoi cu Ismay, preşedintele companiei White Star Line. Acesta i-a interzis să vorbească cu pasagerii salvaţi de pe Titanic. În urmă, comandantul Rostran a dat ordin ca ziaristul să fie aşezat pe puntea de comandă şi să fie păzit de doi marinari, ca să nu se mişte de la locul său”. (Universul).

In Jurnalul National, Editie de colectie din 15 aprilie 2008

Cartea sorţii

2008-04-16T01:01:00.000-07:00

La 96 de ani de la covîrşitoarea tragedie, poveştile şi legendele Titanicului continuă să ne tulbure.
Au plătit zeci de mii de lire sterline pe un bilet pentru o călătorie pe cel mai luxos transatlantic în serviciu la timpul acela. Se aşteptau să traverseze oceanul ameţiţi doar de vîrtejurile valsului şi de valurile de şampanie. Au murit însă înghiţiţi de valurile Atlanticului, în vîrtejul iscat de vaporul care se scufunda.
MILIONARII. Martorii oculari ai tragediei povesteau că miliardarul Astor şi soţia sa, bancherul Widener şi maiorul Butt au stat pînă în ultimul moment pe punte, refuzînd să coboare în bărcile de salvare, destinate femeilor şi copiilor. E emoţionant devotamentul soţiei lui Astor, care a refuzat să se despartă de bărbatul ei. În presa vremii s-a scris că toţi patru au stat nemişcaţi, calmi pînă au fost înghiţiţi de valuri. Imediat după naufragiu, fiul miliardarului a închiriat un vapor şi a plecat la locul catastrofei în căutarea cadavrului tatălui său.
Printre victimele catastrofei se află şi multimilionarul american Allison, care a pierit în valuri împreună cu soţia sa şi cu un copil. N-a scăpat din familia sa decît cel de-al doilea copil, aflat în grija bonei, care a supravieţuit şi ea.
Milionarul Guggenheim şi soţia lui au murit strîns îmbrăţişaţi… Un alt cuplu de milionari americani avea să moară sub greutatea aceluiaşi val. Isidor Strauss a refuzat să intre în barca de salvare fără femeia lui, iar aceasta, la rîndul ei, a refuzat să se despartă de bărbat. În ambarcaţiune nu era loc decît pentru o persoană. Amîndoi au pierit în catastrofă.
Printre pasagerii de pe Titanic se aflau cîteva perechi de tineri căsătoriţi, în voiaj de nuntă. Între ei, soţii Marvin (el de 19 şi ea de 18 ani). Tînărul mire era fiul unui milionar american, care deţinea cea mai mare companie de cinematografe. Numai soţia lui a fost salvată.
De la Londra avea să pornească spre toate agenţiile de presă următoarea informaţie: “E o aşa avalanşă de depeşe la serviciul cablogramelor, că acesta nu le mai poate prididi. Se cheltuiesc sume colosale de către bogătaşi care vor să afle de la New York dacă rudele lor se află printre cei salvaţi”.
CEL DIN URMĂ CÎNTEC. Povestea dovezii de curaj a membrilor orchestrei de pe Titanic (formată, după unele surse, integral din interpreţi ţigani, iar după alte surse dirijată de George Kruis, profesor la Conservatorul de muzică din Liège, Belgia) avea să facă înconjurul lumii. “Titanicul se scufundă în sunetul muzicii”, sub acest titlu publica şi Gazeta Ilustrată din 21 aprilie/4 mai 1912 un eseu tulburător. Cităm integral cuvintele autorului necunoscut.
“Sunt gesturi paşnice omeneşti, care întrec cele mai eroice fapte. Orchestra de pe nenorocitul transatlantic a făcut acest gest frumos şi nobil, închinînd Muzicii ultimele clipe de viaţă. Să cînţi, să cînţi marşuri vesele în timp ce Moartea atotstăpînitoare te pîndeşte din clipă în clipă; să cînţi în vreme ce valurile ucigaşe înghit sute de oameni – să cînţi în ritmul oceanului spumos, cînd bărcile de salvare aruncă undelor capricioase pe acei ce cu o oră mai înainte se credeau fericiţi şi-n siguranţă –, să cînţi pentru cea din urmă oară imnul vieţii – se poate ceva mai eroic, mai supraomenesc? Muzica lui Sefims, care a îmblînzit leii în groapa cărora căzuse, muzica cu care Dariu a făcut să se mişte din loc stîncile leuptice, muzica cu care regele David a alinat şi vindecat rănile Persinei – toate imnurile eroice, care au tîrît orbeşte mulţimea în războaie – ce erau toate aceste muzici faţă cu înstrunarea semizeiască a orchestrei de pe Titanic?
În loc să fi murit ca nişte răzvrătiţi în disperare, ridicînd ţipete zadarnice, cei rămaşi pe Titanic au întîmpinat Moartea în sunetul dispreţuitor şi sincer al muzicii. Ei nu s-au gîndit să blesteme uriaşul gheţar care zdrobise o lume de năzuinţi, de idealuri, de tinereţe, de inimi dornice de viaţă, care despărţea părinţi de copii, soţiile de tovarăşii lor de căsnicie, care făcu adîncul nemăsurat al oceanului să înghită atîta bogăţie şi atîta trufie omenească. Ei cîntau! Se poate o epopee mai sublimă de linişte sufletească, de poezie divină şi de martiraj totodată?”

Articol de Carmen Dragan si Maria Belu

In Jurnalul National, Editie speciala din 15 aprilie 2008

O tragedie romanţată...

2008-04-16T01:00:00.000-07:00

În noaptea de 14 spre 15 aprilie 1912, Titanicul a coborît pe fundul Oceanului Atlantic, luînd cu sine vieţile a peste 1.000 de oameni. Sute de cărţi au fost scrise despre experienţele celor care au supravieţuit naufragiului, primind o a doua şansă.
“Scufundarea Titanicului” este un volum ce cuprinde informaţiile apărute în presa vremii şi mărturiile supravieţuitorilor. Interesant este felul în care autorul lui, Jay Henry Mowbray, a înregistrat reacţiile contemporanilor săi, martori ai scufundării navei Titanic, triumful tehnologiei. Una dintre mărturii îi aparţine lui George A. Harder din Brooklyn. “În momentul dezastrului mă aflam în cabină împreună cu soţia mea. Deodată am auzit un sunet lung şi înfundat, undeva pe fundul navei. Nu părea deloc a fi zgomotul produs de o coliziune. Împreună cu soţia mea ne-am grăbit să ajungem pe punte. Ceilalţi pasageri erau şi ei acolo, întrebîndu-se ce se întîmplă. (…) Era o noapte foarte friguroasă. Stelele erau strălucitoare şi razele lor se reflectau în luciul apei, ca şi cum ar fi fost o oglindă. Am plutit în barca noastră de salvare departe, tot mai departe, lăsînd în urma noastră nava blestemată.”
DE NEUITAT... O altă carte, “A Night to Remember” (“O noapte de neuitat”), apărută în 1955, l-a făcut pe Walter Lord cunoscut în întreaga lume. Volumul se bucură şi în prezent de un mare succes, fiind considerat “cartea de căpătîi” a celor care vor să studieze mecanismul producerii tragediei Titanicului.
Această carte a stat la baza unui film de referinţă din 1958, în regia lui Roy Ward Baker. Echipa de producţie a folosit planurile Titanicului pentru a crea decorurile, iar unul dintre comodorii Cunard Line (linia maritimă rivală celei care a deţinut Titanicul) a fost consilier tehnic. Pentru că la Studiourile Pinewood (locaţia unde s-a filmat) nu exista un bazin suficient de mare în care să se filmeze dramatismul cu care pasagerii încercau să se urce în puţinele bărci de salvare, scena s-a filmat într-un bazin de înot aflat în aer liber, într-o geroasă zi de noiembrie, la ora două dimineaţa. Unul dintre figuranţi a relatat experienţa sa: “Am sărit. Niciodată nu am trăit un aşa frig în toată viaţa mea. Era ca şi cum aş fi sărit într-o apă cu totul îngheţată. Şocul termic m-a făcut să rămîn fără suflare. Inima părea că s-a oprit. M-am simţit zdrobit, incapabil să mai gîndesc”.
Deşi scenaristul a încercat să ilustreze cît mai fidel împrejurările în care s-a produs tragedia, există totuşi cîteva inadvertenţe. Spre exemplu, chiar la începutul filmului, Titanicul a fost botezat cu o sticlă de şampanie. Se ştie acum că procedura standard a companiei White Star Line cerea ca navele să fie lansate la apă fără a fi botezate. De asemenea, în film, Titanicul se scufundă într-o singură bucată, şi nu rupîndu-se în două, aşa cum s-a întîmplat în realitate.

In Jurnalul National, Editie de colectie din 15 aprilie 2008

Restauratorii

2008-04-16T00:58:00.000-07:00

Restaurantul “à la carte” era locul unde pasagerii de la clasa I puteau să ia cine private, aşezaţi la mese pe care se afla întotdeauna un vas cu trandafiri roz şi margarete. Avea lambriuri din lemn de nuc bogat sculptat şi cu un design minunat.
Pînă la construirea navelor Olympic şi Titanic, nici un vas de linie nu mai avusese un restaurant “à la carte”. Pentru a oferi pasagerilor de clasa I, care plăteau chiar şi 20.000 de lire pe un bilet, un loc în care să poată degusta cele mai bune preparate culinare, White Star Line l-a invitat să concesioneze restaurantul pe Luigi Gatti, unul dintre cei mai cunoscuţi restauratori londonezi, care manageria cele două restaurante Ritz din capitala Angliei. Gaspare Antonino Pietro Luigi Gatti s-a născut la Montalto Pavese, în Italia, în anul 1875. Făcuse o carieră extraordinară în industria ospitalităţii din Regatul Unit, concesionînd la Londra restaurantele al căror nume era legat de notorietatea elveţianului Ritz.
Era cunoscută în epocă şi relaţia lui de rivalitate (şi cordială amiciţie totodată) cu Auguste Escoffier, “chef”-ul francez care cucerise casa regală britanică.
DESTINE. Acceptînd concesionarea restaurantului de pe Titanic, Gatti şi-a adus propriii angajaţi. Bucătarii-şefi şi supraveghetorii, ospătarii, maître d’hôtel, pivnicerii şi somelierii – toţi erau aleşi “pe sprînceană” şi aveau naţionalitate italiană sau franceză. În staful lui Gatti, zece dintre angajaţi erau rude apropiate ale sale, astfel încît să poată să ţină totul sub control. În rîndul celorlalţi membri ai echipajului, lucrătorii de la restaurantul “à la carte” erau cunoscuţi sub numele de “străinii” şi, îndeobşte, nu se amestecau cu ceilalţi. Dintre toţi, nu avea să supravieţuiască dezastrului decît maître d’hôtel – francezul Paul Achille Maurice Germain Maugé. Acesta avea să relateze ulterior că în noaptea catastrofei a încercat să se salveze împreună cu bucătarul-şef Pierre Rousseau. Maugé a sărit de pe punte în barca de salvare cu numărul 13. Rousseau a încercat să facă acelaşi lucru, dar nu a reuşit “pentru că era prea gras”. La contactul cu apa rece, Rousseau a făcut probabil un atac de cord şi a murit. Acesta din urmă ar fi putut să îşi ocolească destinul dacă nu ar fi cedat, cu două săptămîni înainte, cererii lui Gatti de a se transfera de pe vaporul Olympic – unde era tot bucătar-şef – pe Titanic.
Alt nume, alt destin. La bucătăria de la clasa a III-a era angajat Alexis Joseph Bochatay, un tînăr elveţian din cantonul Valais. Se născuse cu 31 de ani înainte, la Salvan – localitate de care e legat numele lui Marconi, cel căruia i se datorează telegrafia fără fir. Acolo, la Salvan, Marconi a făcut prima transmisiune TFF. Fără invenţia lui n-ar fi putut fi salvată o treime din cele peste 2.200 de suflete de pe Titanic. Bochatay însă nu s-a numărat printre cei norocoşi.

In Jurnalul National, Editie speciala din 15 aprilie 2008

Ceaiul de la cină

2008-04-16T00:55:00.000-07:00

Pentru călătorii de la clasa a III-a, mîncarea se pregătea într-o bucătărie aparte, aflată sub punte. Un fel preparat mai des, mai ales pentru mesele de seară, era ragutul de viţel, servit cu murături şi arpagic în oţet, similar unui preparat care, în saloanele de clasele I şi a II-a, purta numele de “Irish Stew” (tocană irlandeză). Se ştie, de altfel, că pe Titanic la clasa a III-a se servea o mîncare de o calitate net superioară celei servite pe oricare alt vas similar, la aceeaşi clasă. Politica White Line Star a fost de a crea un ambient confortabil, pe timpul călătoriei, pentru toţi pasagerii navei.
HIGH TEA. Nu avem foarte multe indicii referitoare la ultima cină a pasagerilor de sub punte, înainte de ciocnirea cu icebergul. Nici unul dintre meniuri nu s-a păstrat. Dana McCauley (autoarea reţetelor din volumul “The last dinner on the Titanic”) susţine însă că cinele călătorilor de la clasa a III-a aveau loc după criteriile unii “high tea” (care este diferit de “five o’clock tea” – “ceaiul de la ora 5”). S-a servit, probabil, ca şi în alte seri, ragut de viţel (cu cartofi şi murături), compot de caise, pîine proaspătă cu unt şi, obligatoriu, ceai. În seara zilei de 10 aprilie însă ştim cu precizie că s-au consumat următoarele bucate: supă de orez, carne de vită cu varză, cartofi fierţi, orez dulce cu piersici.
MENIURI. Este cunoscut însă faptul că în dimineaţa zilei de 14, pasagerii au mîncat: terci de ovăz cu lapte, heringi afumaţi, cu cartofi fierţi în coajă, jambon cu ouă, pîine proaspătă cu unt, marmeladă şi “pain suédois” (un sortiment de pîine crocantă tradiţională în Scandinavia – “knäckebröd” – care se serveşte la ceai sau cafea), ceai şi cafea. La prînz, meniul a fost compus din: supă cu orez, pîine proaspătă şi biscuiţi, friptură de viţel în suc propriu, cu garnitură de porumb şi cartofi fierţi, budincă, frişcă şi fructe.
În fiecare zi, pasagerii mîncau la cină: pesmeţi, biscuiţi, brînză şi cafea. Peştele proaspăt se servea cît de des se putea (dacă era prins din apele oceanului), în loc de peştele sărat aflat în cămară. Pentru pasagerii de origine iudaică, se făcea un efort pentru a se găti numai preparate “kosher”.

Chiar dacă meniul era mai puţin variat, el era destul de bogat şi mulţumitor ca gust, savoare şi calitate. În cazuri excepţionale, cînd pasagerul era bolnav sau avea rău de mare, stewarzii îi aduceau în cabină hrană rece – în special pesmeţi, biscuiţi, brînză, peşte şi carne –, precum şi nelipsitul ceai.

Reţete, clasa a III-a
FRIPTURĂ DE VIT ÎN SUC PROPRIU CU CARTOFI NATUR. Ai nevoie de un kilogram de carne de vită, 4 căţei de usturoi, cimbru proaspăt, sare şi piper. Taie fiecare căţel de usturoi în bucăţele mici. Cu ajutorul unui cuţit fă cîteva “buzunărele” în carne, iar acolo pune usturoiul. Brînza dată prin răzătoare se presară peste carne, apoi se adaugă cimbrul, sarea şi piperul. Preparatul se ţine la cuptor cam 15 minute, după care se scoate carnea. Se deglasează sosul rămas în tavă cu apă sau cu vin (ori cu un amestec din acestea două). Se asezonează cu o linguriţă şi jumătate de sare, o linguriţă de cimbru, o linguriţă de rozmarin şi puţin piper negru măcinat. Se mai lasă cam 10 minute pe foc. Friptura trebuie servită însoţită de acest sos şi cu garnitură de cartofi natur. Pentru a-i prepara, se iau cinci cartofi şi se spală bine. Apoi se pun într-un vas cu apă şi sare. După ce se înfierbîntă apa, se adaugă cîteva felii de lămîie. Se ţine vasul pe foc cam 30 de minute, apoi se scot din apă, se curăţă de coajă şi se servesc calzi.
PÎINE SUEDEZĂ. În Europa (dar mai ales în Franţa, unde acest produs este foarte apreciat), se regăsesc mai multe feluri de pîine suedeză. Sunt însă două tipuri mai cunoscute: pîinea polară şi pîinea crocantă. Cea dintîi se numeşte aşa fiindcă a fost inventată în Laponia şi se pregăteşte din făină de secară şi de grîu. Aceasta se foloseşte pentru sandvişuri. Pentru pregătirea pîinii crocante, ai nevoie de următoarele ingrediente: 700 g făină grîu, 300 g făină de secară, 500 ml apă, 150 g maia fără sare, 150 g smîntînă proaspătă şi densă, 30 g zahăr tos dat prin maşină (un fel de zahăr pudră), 20 g sare, 20 g drojdie, 10 g praf de copt, 10 g seminţe de fenicul. Amestecă ingredientele şi frămîntă-le bine. Lasă aluatul cam o oră şi jumătate la dospit, apoi întinde blatul într-o foaie de doi-trei milimetri. Cu ajutorul unei furculiţe, înţeapă foaia, din loc în loc. Se pune foaia, acoperită, la frigidez, să crească, ţinîndu-se cam 20 de minute. Cu ajutorul unei forme rotunde, se porţionează foaia, apoi se pune în tavă şi se dă la cuptor, pentru aproximativ o oră.
PORRIDGE. Este un fel de mîncare simplu, făcut, de obicei, din ovăz şi lapte. Poate fi preparat însă şi cu apă. Se regăseşte în meniul mai multor popoare, sub diferite forme. Se serveşte în special la micul dejun şi se adaugă, în funcţie de cultură şi gust, sare, zahăr, lapte sau smîntînă. În Scoţia este preparatul tradiţional pentru micul dejun şi se consumă cu sare. Există mai multe reţete de porridge. În Scoţia, Anglia, Statele Unite şi Canada se prepară cu ovăz. În Polonia se consumă cu lapte fierbinte, zahăr şi unt. Traducerea denumirii, în limba română, ar fi: “terci”. Pentru două porţii, este nevoie de 300 ml lapte, 75 g fulgi de ovăz, o lingură de zahăr, o lingură de pudră de vanilie, puţină sare, 70 g smîntînă, 20 g stafide, o lingură de cardamom şi puţină scorţişoară. Se pune lapte într-un vas şi, după ce se înfierbântă, cu focul dat la minim, se adaugă fulgii de ovăz, zahărul şi sarea. Se lasă pe foc până ce amestecul are o consistenţă cremoasă apoi se adaugă smîntîna şi se amestecă bine. Se pun stafidele, scorţişoara şi cardamomul şi se mai lasă cîteva minute pe foc. Preparatul se consumă cald. (Retete de Diana Radu)

In Jurnalul National, Editie speciala din 15 aprilie 2008

Gustul amar al amintirii

2008-04-16T00:52:00.000-07:00

Îşi terminase de o jumătate de oră cina şi se retrăsese în cabina sa, pentru a citi ceva înainte de culcare. La un moment dat, a simţit o clătinare mai puternică a vasului, diferită de valsul cu care se obişnuise deja, după urcarea sa pe Titanic, la Southampton. Lawrence Beesley, profesor la un colegiu dintr-un orăşel britanic, plecase spre continentul american pentru a-şi vizita fratele, stabilit la Toronto. Era mulţumit de condiţiile oferite de Titanic: mîncarea era variată, consistentă şi foarte gustoasă, existau suficiente locuri unde te puteai destinde şi, mai ales, tangajul vasului era atît de uşor, încît adeseori uitai că te afli în largul oceanului şi numai o privire aruncată peste bord te făcea să înţelegi că între tine şi lumea civilizată se afla o imensitate de apă.
De data aceasta însă mişcarea fu resimţită – chiar dacă nu violent – şi-l făcu să iasă pe culoar şi să întrebe un steward: “Ce se întîmplă?”. I se răspunse că nimic grav nu se petrecea, că se poate întoarce în cabină, la fila cărţii pe care o părăsise. Un straniu presentiment îl înfioră şi, cu toate că nava se mişca din nou lin, fugi grăbit spre cabină, îşi luă jacheta, îndesă în buzunarele ei cîteva cărţi şi se avîntă spre punte.
Că a avut dreptate avea să realizeze curînd, cînd personalul navei dădu semnalul operaţiunilor de salvare. S-a numărat printre norocoşii din barca… cu numărul 13. Beesley a putut vedea, din larg, scufundarea Titanicului. Mai tîrziu avea să spună că în momentul acela, cînd vasul a fost prins în vîrtej, o lumină orbitoare s-a ridicat la cer. Erau sufletele celor îmbrăţişaţi de neantul apei. Carpathia a ridicat la bord 64 de persoane aflate pe această barcă.
PUTEREA MEMORIEI. Mulţi dintre cei care au supravieţuit naufragiului au încercat din răsputeri să uite tragica noapte. Lawrence Beesley, în schimb, a imortalizat-o, legîndu-şi pentru totdeauna numele de cel al Titanicului. El a scris o carte care s-a bucurat de un mare succes – “The Loss of the SS Titanic” (Pierderea Titanicului), în care descrie cu lux de amănunte experienţa lui copleşitoare pe vas – de la frumuseţea primelor zile pînă la grozăvia ultimelor clipe. Mai mult decît atît, cînd s-a produs “A Night to Remember” a asistat la toate zilele de turnare, rămînînd pe o ambarcaţiune identică cu barca numărul 13 pînă cînd şi ultima scenă a vaporului care dispărea în adîncuri a fost filmată.
Tot pentru acest film, el şi-a adus contribuţia consiliindu-i pe producători cu privire la ceea ce se întîmpla, uzual, pe vas, în viaţa călătorilor de la clasa a II-a, dîndu-le inclusiv detalii necesare pentru scenografie.
Sala de mese de la clasa a II-a era o încăpere mare, cu lambriuri din lemn de sicomor, cu mese, scaune şi veselă suficiente pentru a hrăni, în acelaşi timp, 440 de persoane. Locul era luminos şi îmbia la convivialitate.
MÎNCĂRURI. Cît despre ultima cină, la acest nivel al vaporului, ştim că a fost compusă din: consome cu tapioca, eglefin (specie de peşte) la cuptor cu sos picant, curry de pui cu orez, miel cu sos de mentă, friptură de curcă în sos de merişoare, cu garnitură de mazăre şi piure de napi, orez fiert, cartofi à l’anglais sau cartofi copţi, plum-pudding (budincă de prune), jeleu de struguri, prăjitură cu nucă de cocos şi îngheţată (“crème glacée américaine”). Masa s-a încheiat cu fructe în coajă (alune, fistic etc.), fructe proaspete, brânzeturi, biscuiţi, cafea.
În cursul zilei de 14 aprilie, călătorii au servit fructe, porridge de ovăz, pîinici cu ovăz, heringi afumaţi pregătiţi în maniera specifică orăşelului Yarmouth, bucăţi de carne de oaie la grătar, cîrnăciori şi şuncă, fiertură irlandeză de legume, tocană de vită în stil iralndez, piure de cartofi, pîinici cu lapte, gem, marmeladă, ceai, cafea, cacao – la micul dejun; iar la prînz – consome à la Julienne, supă din burtă şi picioare de vacă, rosbif, cartofi copţi sau fierţi în coajă şi piure de cartofi, diferite fripturi de vită şi de porc, salată, budincă de orez, preparate de patiserie, biscuiţi, brînză, dulciuri şi cafea.
La cină, li s-a adus la masă: supă din cap de miel, peşte proaspăt, ragut de viţel, friptură de porc cu sos de mere, legume, cartofi fierţi, budincă cu salvie, tartă cu gem, preparate de patiserie, dulciuri, ceai şi cafea.
Rick Archbold, coautor al volumului “The Last Dinner on the Titanic”, relata că, adeseori, pasagerii de la prima şi de la a doua clasă erau serviţi la masă de propriii slujitori, care călătoreau alături de ei fie cu bilet de aceeaşi categorie, fie la una inferioară. Servitorii se implicau chiar în pregătirea mîncării, astfel încît bucătarii de pe Titanic aveau la îndemînă ajutoare nesperate.

Reţete, clasa a II-a
Pui cu orez Şi sos de curry. Sosul de curry se face din trei linguri cu ulei, o ceapă, patru căţei de usturoi, rădăcină de ghimbir, puţin cardamon şi ardei iute, o linguriţă cu coriandru şi sos de roşii. Uleiul se pune într-o cratiţă şi se lasă la încins. Se adaugă ceapa tăiată solzişori şi usturoiul mărunţit. Cînd ceapa devine aurie, se adaugă ghimbirul şi restul ingredientelor, apoi se amestecă bine. După cîteva minute se pune şi sosul de roşii. Se lasă încă 15 minute la foc mic, şi se amestecă bine ca să nu se ardă. Separat se rumeneşte puiul (un piept de pui tăiat cubuleţe) şi, cînd e gata, se pune în sos. Orezul se fierbe simplu, cu sare şi puţin ulei.
ÎNGHEŢATĂ DE FRIŞCĂ. Adevărata “Crème Glacée Américaine” pregătită pentru pasagerii Titanicului nu se mai prepară astăzi decît în cele mai selecte restaurante din lume. Ceea care se comercializează pe piaţă sub acest nume este o imitaţie ieftină şi incomparabilă cu produsul original. Aceasta se obţine din smîntînă proaspătă şi densă, zahăr şi ouă. Vechii greci romani şi chinezi preparau o îngheţată probabil la fel de gustoasă, din suc de fructe, pe care îl amestecau cu albuşuri bătute spumă, iar compoziţia o fierbeau în lapte punând la gheaţă apoi totul. În secolul al XIV-lea, italienii au perfecţionat reţeta, adăugînd preţioasa frişcă, şi au oferit produsul spre comercializare. Mai tîrziu, Thomas Jefferson a gustat preparatul la Paris şi i-a plăcut atît de mult, încît a cerut să se pregătească, pentru toate dineurile oficiale de la Casa Albă, îngheţată de frişcă. Treptat, prepararea produsului a devenit o tradiţie în casele americane.
CONSOME DE TAPIOCA. Tapioca se obţine din manioc uscat şi se aseamănă bine cu făina de grîu. Din acest ingredient se prepară supe şi budinci. Acestea din urmă sunt asemănătoare budincilor de orez, atît la gust, cît şi la consistenţă. În ţările asiatice, în special în India, preparatele de tapioca sînt consumate mai ales în perioada sărbătorilor. În bucătăria braziliană, tapioca se găteşte cu diferite feluri de carne, dar şi cu ciocolată, banane şi lapte. În Statele Unite tapioca este folosită chiar şi la prepararea diferitelor feluri de iaurt. Iată şi prepararea: într-o oală se pune la fiert apă (cam doi litri) cu puţină sare. După ce a clocotit cîteva minute se adaugă, în ploaie, tapioca (aproximativ şase linguri), în acelaşi timp se amestecă bine. Se dă focul la mimimum şi se lasă la fiert încet timp de 10 minute, apoi se adaugă unt proaspăt (două linguri). Separat se bate unul sau două găbenuşuri de ou şi apoi acestea se toarnă în supă.
PLUM-PUDDING. Budinca de prune este un preparat tradiţional englezesc, care se consuma în special de Crăciun. Reţeta străveche, cu prune, se pregăteşte însă din ce în ce mai rar, acestea fiind înlocuite de alte fructe uscate. O reţetă pe care o întîlneşti azi în mai toate căminele englezeşti este următoarea: ai nevoie de 400 g stafide, 170 g merişoare uscate, 250 ml rom, patru ouă, 200 g zahăr brun, 250 g unt, 175 g pesmet, scorţişoară şi 50 g drojdie praf. Stafidele, merişoarele şi romul se pun la macerat pentru aproximativ şase ore. Vasul pentru budincă se unge cu puţin unt. Separat restul de unt se amestecă bine cu zahărul pînă se obţine o compoziţie omogenă. Se adaugă ouăle, unul cîte unul, şi se amestecă încontinuu, pînă se încorporează toate. Se pune făina amestecată cu drojdia şi cu scorţişoara, apoi se adaugă stafidele, merişoarele şi romul. Se amestecă bine, se pune în formă şi se bagă la cuptor. După ce s-a copt, se scoate din formă şi se ornează cu cremă de lapte.

In Jurnalul National, Editie speciala din 15 aprilie 2008

Eleganţă şi lux

2008-04-16T00:50:00.001-07:00

“Ultima masă pe Titanic” este o metaforă care îşi are reprezentarea într-o întîmplare reală, din care ne-au rămas fărîme de amintiri şi artefacte aduse azi la suprafaţă de pe fundul oceanului.
Înainte de a vorbi despre meniurile şi preparatele ultimei cine, pentru pasagerii de la clasa I, să încercăm să dăm răspuns la o întrebare simplă: ce are atît de special acest dineu, încît să merite să curgă, timp de decenii, valuri de cerneală asupra subiectului? Ce s-a întîmplat la această ultimă reuniune “normală” a celor 2.223 de suflete, înainte de înfricoşătorul moment al naufragiului Titanicului, are o aură specială tocmai pentru că, la scurtă vreme după ce oamenii s-au ridicat de la masă (o cină cu preparate simple ori sofisticate – după rangul şi buzunarul comesenilor), ei au trecut împreună prin groaza care a urmat, luptîndu-se pentru supravieţuire. Mulţi au fost furaţi în adîncuri de vîrtejul vaporului ce se scufunda. Pentru cei care au fost salvaţi, amănuntele acestui ultim dineu au căpătat proporţiile unui festin. “În noaptea dezastrului, cina arăta ca un tablou. Ciorchinii de struguri aşezaţi în vîrful coşurilor cu fructe de pe fiecare masă erau minunaţi. Meniul era foarte variat şi tentant. Am rămas la masă de la supă pînă la alune”, îşi amintea Kate Buss, pasager la clasa I pe Titanic. “Era o mulţime fascinantă. Bijuteriile scînteiau la gîtul femeilor. Miros de flori rare umplea atmosfera. Orchestra cînta muzică la modă. Era o întrunire minunată de femei frumoase şi bărbaţi splendizi”, rememora un alt pasager de la prima clasă, Jacques Furnell.
LA RITZ. Parcă presimţind că aceasta era cea din urmă oară cînd aveau să-şi demonstreze măiestria în arta culinară, bucătarii care lucrau pentru restaurantul “à la carte” (abia intrat în celebrul lanţ de restaurante Ritz), ca şi pentru sălile de mese de la clasa I şi a II-a, s-au întrecut în a pregăti mîncăruri savuroase, într-o montare strălucitoare, preparate ce au fost aduse dinaintea pasagerilor într-o atmosferă de eleganţă şi lux. Iată ce-şi aminteşte doamna Mahala Douglas, pasager la clasa I: “Am cinat în ultima seară la restaurantul Ritz. Era ultimul strigăt în materie de modă. Mesele erau vesele, cu trandafiri roz şi margarete; femeile – îmbrăcate în rochiile lor frumoase şi incitante de satin şi catifea, iar bărbaţii – imaculaţi şi spilcuiţi. Orchestra de coarde cînta muzică de Puccini şi Ceaikovski. Mîncarea era superbă: caviar, crab, prepeliţe din Egipt, ouă de fluierar şi struguri mari şi piersici proaspete. Noaptea era rece şi clară, marea era ca de sticlă”. Mahala Douglas (născută Dutton) urcase pe vas la Cherbourg, împreună cu soţul său, Walter Donald Douglas. Atunci cînd i s-a spus să coboare pe una dintre bărcile de salvare, ea a insistat să se găsească un loc şi pentru soţul său. Acesta a răspuns categoric: “Nu! Trebuie să fiu un gentleman!”. Cînd a fost salvată, Mahala Douglas purta pe ea rochia de seară în care cinase ultima oară alături de soţul ei.
ULTIMA CINĂ. Pentru fastuosul dineu, chelnerii au fost nevoiţi să aducă la masă 11 rînduri de preparate, plus băuturile potrivite. Cina a început cu hors-d’oeuvre variate (între care cele mai apreciate au fost “canapelele à l’Amiral” şi stridiile à la Russe). Antreurile au fost asortate cu vinuri albe de Bordeaux şi Burgundia, iar pentru stridii s-a adus un excelent Chablis. Au urmat, la alegere, un consome Olga sau o supă-cremă de orz – cu vin de Madeira sau cu Sherry. La somonul poşat cu sos muslin şi garnitură de castraveţi s-a potrivit cel mai bine un vin sec de Rin sau Moselle. Iar la fileurile Mignon (de viţel) “Lili” sau la soteul de pui à la Lyonnaise, cu garnitură de dovlecei umpluţi, a fost servit un vin roşu şi plin de Bordeaux. Mielul cu sos de mentă, friptura de raţă cu sos de mere şi glazură de Calvados, spata de viţel “forestiére” – cu garnitură de cartofi, mazăre, cremă de morcovi cu smîntînă, orez “créole” sau cartofi Parmentier – au avut alături un roşu de Burgundia sau un Beaujolais. A urmat un punci “à la Romaine”, să lase bucatele să se mai aşeze, şi-apoi un alt festin: porumbei la rotisor, pe pat de creson, la care s-a băut din vinul bucatelor precedente. Salata de sparanghel a avut alături şampanie – însă nu în pahar, ci într-o inedită vinegretă, în care s-a pus şi puţin şofran. Pateul de foie gras, cu ţelină, s-a asortat cu un vin de Sauterne sau cu un vin alb şi dulce de Rin. Dulciurile – budincă Waldorf, piersici în aspic, ecler cu cremă de vanilie şi glazură de ciocolată şi “crèmes glacées à la française” (o îngheţată de vanilie foarte fină) – au fost urmate de fructe şi brînzeturi, “stropite” cu vinuri dulci asortate, şampanie şi alte spumante. După masă, la o cafea şi o ţigară, au continuat discuţiile cordiale. Nu pentru mult timp însă, căci blocul de gheaţă avea să transforme o noapte de vis într-un coşmar.
O observaţie legată de băuturile servite: au fost preferate în general acelea cu un grad alcoolic mai scăzut, pentru că o cină cu 11 servicii – presupunînd că s-ar fi băut 11 pahare, de la un capăt la celălalt –, tot ar fi însemnat o mare cantitate de băutură. Robert Ballard, celebrul explorator care a studiat în amănunt, la faţa locului, vestigiile de pe Titanic, începînd cu anul 1986, a găsit pe fundul oceanului sute de sticle cu vin şi şampanie, aparent intacte. Se ştie însă că, în acea epocă, datorită vibraţiilor motoarelor marilor transatlantice, nici o băutură nu putea sta prea mult timp pe vas fără să sedimenteze.
MENIURILE DIN 14 APRILIE. Haideţi să vedem, însă, înainte de seara fatală, din ce alte bucate s-au înfruptat pasagerii de la clasa I la micul dejun şi la prînz. Dimineaţă au putut mînca, la alegere (în sistemul “buffet”): mere coapte, fructe, prune la aburi, aspic de ovăz, porumb şi orez expandat, hering, haddock de Findon (specie de peşte din apropierea coastelor localităţii scandinave Findon), somon afumat, carne de oaie la grătar, rinichi şi şunculiţă, apoi şuncă şi cîrnaţi la grătar, escalopuri de miel, legume la aburi, ouă (fierte, prăjite, poşate sau răscoapte), omlete simple sau cu roşii, sirloin de vită şi cotlete de berbecuţ, sote de legume şi cartofi fierţi în coajă, carne rece, pîinici de tip “Graham” sau “Viena”, pîine cu porumb, prăjituri, dulceaţă de coacăze, miere, marmeladă şi apă minerală. Meniul pentru masa de prînz a fost următorul: la comandă – consome Fermier, supă de pasăre, supă de praz, file de barbun, ouă Argenteuil, pui à la Maryland, carne de vită presată, cotlet de miel la grătar, cu garnitură de piure de legume, cartofi copţi, piure de cartofi, cartofi prăjiţi sau fierţi în coajă. La desert s-a servit, la alegere, budincă cu frişcă, meringue cu mere, diferite produse de patiserie. La bufet au fost oferite următoarele preparate: somon cu maioneză, crevete cu sos de unt, anchois norvegiene, heringi marinaţi, sardine afumate, friptură de viţel, felii subţiri de vită cu condimente, pateu de vită, jambon, limbă de viţel, lăptuci, sfeclă roşie, roşii. Bineînţeles, masa s-a încheiat cu un platou de brînzeturi: Cheshire, Stilton, Gorgonzola, Edam, Camembert, Roquefort, St. Ivel, Cheddar. Ca băutură: bere müncheneză, la gheaţă, la preţul de 3 sau 6 pence halba.

Cafenelele de pe Titanic
Salonul unde pasagerii clasei I serveau masa avea o capacitate de 554 de locuri. Cu un design interior foarte frumos, în stil englezesc, cu lambriuri din lemn de stejar, amintea de stilul din secolul al XVI-lea, din vremea regelui Iacob Stuart. Ferestrele erau în acelaşi stil, iar acoperişul era din sticlă. Sala de recepţii pentru clasa I era locul unde pasagerii se puteau bucura de un cocteil înainte de cină. Alte două locuri luxoase, create anume pentru ei, erau “Café Parisien” şi “The Verandah Café”. Prima a fost proiectată pentru a fi o replică exactă a “extinderilor” pe trotuar a cafenelelor pariziene, cu scaune grupate în jurul unor mese de două sau de patru persoane. De aici putea fi observat un splendid apus de soare. Deşi se numea “cafenea”, în acest loc se putea prînzi sau cina la fel ca şi în restaurant. Ospătarii, toţi de origine franceză, te făceau să te simţi ca la Café de la Paix, în Paris. Încă din prima zi, cei mai populari clienţi ai cafenelei au fost maiorul Archibald W. Butt şi colonelul Archibald Gracie IV. “The Verandah Café” avea în schimb o referinţă englezească şi era cunoscută mai degrabă drept Palm Court, datorită ghivecelor cu palmieri pe care le adăpostea. Era plină, de asemenea, de plante verzi, care îi dădeau un aspect de seră.

Reţete, clasa I
SOMON POŞAT CU SOS MUSLIN. Se folosesc fie cotlete de somon, fie fileuri, după preferinţă, care se poşează astfel: folosind morcov, ceapă, rădăcină de pătrunjel, un buchet garni (pătrunjel verde, cimbru şi dafin), vin, sare şi piper, prepară o supă (zeamă) de legume într-o cratiţă mai mare, apoi opreşte focul, las-o să se mai răcească şi pune în ea bucăţile de somon. Readu zeama la fierbere, la foc mic, timp de 8-10 minute. Scoate apoi peştele, aşază-l pe platou şi napează (decorează) cu sos muslin. Acesta se pregăteşte din 5 gălbenuşuri, 100 g de smîntînă, 4 linguri cu apă, 250 g unt, suc de lămîie, sare şi piper. Mai întîi amestecă, într-un vas la bain-marie, gălbenuşurile (cu sare şi piper), adăugînd puţin cîte puţin apa şi sucul de la o jumătate de lămîie. Trebuie să se obţină o compoziţie onctuoasă. Adaugă apoi, pe rînd, untul (înmuiat) şi smîntîna, continuînd să amesteci.
SOTE DE PUI À LA LYONNAISE. Ai nevoie de un pui de mărime potrivită, pe care îl cureţi, îl speli şi îl tranşezi. Într-o cratiţă, pune unt proaspăt şi rumeneşte în el bucăţile de pui. Adaugă cîteva ciuperci (champignons de Paris) tăiate julienne şi o roşie mare, descojită, curăţată de seminţe şi tăiată cubuleţe. Saltă cratiţa de cîteva ori, pentru ca să se amestece ingredientele (“a sălta” este traducerea verbului franţuzesc “sauter” şi indică faptul că ingredientele nu se prăjesc, ci doar se călesc puţin, avînd grijă să nu se ardă). Stropeşte apoi totul cu un pahar cu vin alb, adaugă o jumătate de pahar cu zeamă de carne şi flambează cu un păhăruţ de coniac (de preferinţă, un coniac franţuzesc, vechi). Condimentează, după gust, cu sare şi piper, presară boia (dulce şi/sau iute) şi lasă să fiarbă la foc mic timp de 20 de minute. Degresează sosul din cratiţă, adaugă-i puţin pătrunjel verde, tocat, un căţel de usturoi tăiat feliuţe subţiri şi lasă pe foc mic să scadă. Toarnă sosul peste pui şi serveşte.
BUDINCĂ WALDORF. Pentru reţeta clasică, ai nevoie de o jumătate de ceaşcă de zahăr, două ceşti de făină, două linguriţe de praf de copt, trei linguri de unt topit, o jumătate de linguriţă de sare, o ceaşcă şi jumătate de mere tăiate felii subţiri (fără a fi fost curăţate de coajă), o ceaşcă de lapte, două ouă, o linguriţă de vanilie, o ceaşcă de nuci măcinate, o jumătate de ceaşcă de stafide (ţinute în prealabil la aburi, pentru a se rehidrata şi înmuia). Ai nevoie, de asemenea, pentru sos, de o ceaşcă de zahăr, o jumătate de ceaşcă de apă, două ouă, două ceşti de frişcă, o jumătate de linguriţă de esenţă de lămîie. Amestecă mai întîi făina, sarea, zahărul şi praful de copt, adaugă ouăle, esenţa de lămîie, laptele, untul, nucile, merele şi stafidele. Mixează foarte bine, pînă se omogenizează, apoi împarte compoziţia în 9 părţi şi pune-le în 9 forme pentru mufin. Acoperă cu hîrtie pergament unsă cu o grăsime (unt, ulei) şi pune formele deasupra unui vas în care fierbe apă (la aburi), timp de 45-50 de minute. Cînd sunt gata, răstoarnă formele pe farfurie şi serveşte cu sosul preparat astfel: fierbe zahărul în apă pînă se obţine un sirop; trage deoparte; bate gălbenuşurile, amestecînd puţin cîte puţin siropul, iar cînd s-a omogenizat, pune din nou pe foc pentru două minute, amestecînd întruna; adaugă zeama de lămîie. Chiar înainte de a servi adaugă frişca şi mixează. (Retete de Diana Radu)

In Jurnalul National, Editie de colectie din 15 aprilie 2008

Ultima masă

2008-04-16T00:48:00.000-07:00

În tragica zi de 14 aprilie 1912, cheltuielile cu hrana pasagerilor şi a echipajului au fost de 120.000 lire.
Deşi purta deja un nume mitologic, parcă pentru a sublinia că acesta era insuficient pentru majestuosul “oraş-plutitor” ce se pregătea pentru prima sa traversare a Atlanticului, Titanicul a fost “botezat” de presa engleză şi din întreaga lume cu supranume precum: “Acest Goliat al vapoarelor” sau “Gigantul navelor de linie”. Era considerat, în cercurile maritime de pretutindeni, un adevărat “triumf al arhitecturii navale britanice”, datorită dimensiunilor sale şi dotărilor existente la bord. Avea, cu siguranţă, cele mai avansate facilităţi culinare de pe un vas din clasa lui şi cei mai vrednici bucătari, ospătari, somelieri ş.a. La nevoie, aici puteau fi hrănite peste 3.000 de persoane – pasageri şi membri ai echipajului –, care s-ar fi bucurat de tot confortul posibil al epocii. Dintr-o statistică – preluată şi de presa românească a vremii –, se ştie că la data de 28 martie s-au îmbarcat la bordul Titanicului: 23.000 kg de carne proaspătă, 35.000 de ouă, 12.500 kg carne de pasăre, 40.000 kg de cartofi, 7.000 litri de lapte, 1.200 litri de smîntînă, 5.000 kg de zahăr, 250 butoaie cu făină, 10.000 kg de legume, 12.000 de sticle cu apă minerală, 15.000 de butelii de bere, 10.000 de sticle cu vin, 7.000 de pahare, 25.000 de obiecte de argintărie, 5.000 de cuţite, 6.000 de farfurii etc. Iată şi o listă cu vitele şi păsările transportate de Titanic: 1.050 de prepeliţe, 330 de potîrnichi, 500 de porumbei, 80 de miei, 15 vaci, 50 de boi, 110 viţei, 180 de mascuri (porci), 2.600 de pui de găină, 200 de curcani, 120 de gîşte, 460 de raţe şi 270 de fazani. În nefericitul naufragiu au pierit toate animalele care… încă nu fuseseră sacrificate pentru a ajunge în farfuriile pasagerilor şi ale echipajului.
Despre felul în care se derulau orele de masă pentru pasagerii Titanicului, la toate cele trei clase, s-au scris de-a lungul timpului mai multe cărţi. Una dintre cele mai cunoscute este “The last dinner on the Titanic”, a canadienilor Rick Archibold şi Dana McCauley. Cunoscînd cutumele vremii – şi luînd ca model felul în care Escoffier, ilustrul gastronom francez, înţelesese să construiască, în anii următori, strategia restaurantelor de pe navele de lux ale companiei Cunard Line –, realizatorii primei ecranizări care avea ca subiect tragedia Titanicului, “A night to remember” (1958), au încercat să reproducă atmosfera ultimei cine de pe celebrul vas. Fidel este reprodus ultimul dineu şi în filmul lui James Cameron, “Titanic” (1997), cu Leonardo di Caprio şi Kate Winslet în rolurile principale.
De la splendoarea restaurantului “à la carte” şi încăperile exclusiviste adiacente salonului de clasa I, la confortul cinei de la clasa a II-a şi pînă la modul practic de a supa de la clasa a III-a, încercăm să vă oferim un tur la bord, cu descrieri şi anecdote fascinante, care evocă perioada. Felurile din meniurile de pe Titanic au fost aflate săpînd în sursele perioadei.
Pentru cina din 14 aprilie, ţinută în onoarea căpitanului Smith în restaurantul “à la carte”, s-au servit ouă de prepeliţă cu caviar, homar “Termidor” şi portocale “en Surprise”. Şi, în vreme ce în salonul de la clasa I pasagerii puteau alege dintr-un meniu în care se găseau consome “Olga”, somon poşat cu sos muslin, fileuri Mignon “Lili” sau eclere cu ciocolată, viaţa sub punte, la clasa a III-a avea gust de friptură de porc cu salvie sau de “perle” de ceapă ori de “plum-pudding” cu sos dulce.
Pregătirea cinei pe Titanic începea cu trimiterea invitaţiilor, continua cu crearea atmosferei, decorarea mesei, alegerea vinurilor şi prezentarea fiecărui fel de mîncare. În timp ce orchestra de coarde cînta şi şampania curgea, într-o lume a eleganţei pierdute, la bordul vasului de linie de legendă, pasagerii cinau pentru ultima oară.

In Jurnalul National, Editie speciala din 15 aprilie 2008

Catastrofa Titanicului

2008-04-16T00:46:00.000-07:00

"Bineînţeles că am înfruntat vînturi puternice, furtuni şi ceaţă. Dar de-a lungul experienţei mele nu am fost niciodată victimă a unui accident. Nu am văzut nici măcar o singură navă în pericol în toţi anii mei pe mare." (Edward J. Smith - căpitan al Titanicului)
Titanicul şi-a început călătoria spre New York la Southampton într-o zi de miercuri, la data de 10 aprilie 1912. Traversarea Oceanului Atlantic a celor 2.223 de suflete (numărul persoanelor aflate la bord este în continuare controversat) într-un timp record trebuia să reprezinte încheierea fulminantă a carierei căpitanului Edward J. Smith.
Duminică, 14 aprilie, în mijlocul unei nopţi fără lună, Titanicul naviga deja în apele deosebit de reci (-2 grade C) ale Oceanului Atlantic. Căpitanul primise, prin staţiile radio cu cîteva zile înainte, suficiente atenţionări în ceea ce priveşte prezenţa icebergurilor, astfel încît modificase traiectoria spre sud. Neşansa a făcut ca alte avertismente, sosite doar cu cîteva ore înaintea catastrofei, să nu mai ajungă la puntea de comandă.
COLIZIUNEA. La ora 11:40 PM, un strigăt a sfîşiat noaptea: "Iceberg, drept înainte!". Dezastrul era la doar cîţiva metri distanţă. Primul ofiţer Murdoch a ordonat o întoarcere rapidă spre stînga, o manevră care nu a putut evita coliziunea la tribord. Chila a fost străpunsă în cîteva locuri, sub nivelul de plutire, pe o lungime de 91 de metri, permiţînd apei să inunde cinci compartimente, devenind atît de grele încît nava a început să se încline, ducînd la inundarea altor compartimente. După ce căpitanul Smith şi constructorul Thomas Andrews au inspectat zona de impact, Titanic a intrat în situaţie de criză. După calculele constructorului, în cel mult două ore el avea să se odihnească pe fundul oceanului. Puţin după miezul nopţii s-a dat comanda lansării la apă a celor 20 de bărci de salvare (care aveau capacitate doar pentru 1.178 de persoane) şi au fost trimise semnale de ajutor prin radio. Carpathia va fi prima navă care va ajunge după patru ore la locul naufragiului.
SCĂPAREA. Prima barcă a fost lansată la ora 00:40 AM şi era ocupată de doar 28 de persoane în loc de 40, care era capacitatea maximă. Pasagerii de la clasele I şi a II-a, datorită poziţionării cabinelor, aveau uşor acces la ele. Cei de la clasa a III-a, aflaţi mult sub punte, au rătăcit pe coridoare sau au încercat în zadar să descuie lacătele care încuiau uşile de la pasajele de acces între punţi. Scăparea era aproape imposibilă. Cu toate acestea, puţine bărci au avut numărul maxim de ocupanţi, femeile şi copiii avînd întîietate. La ora 2:10 AM, pupa s-a ridicat ameţitor din apă. Ultimele două bărci s-au prăbuşit în ocean, una întoarsă, iar cealaltă umplîndu-se pe jumătate cu apă. Unul dintre coşuri s-a frînt şi a căzut peste punte, ostoind pentru totdeauna chinul sufletelor rămase captive. Cei care au scăpat alergau înnebuniţi, încercînd să mai găsească o barcă de salvare, în timp ce pupa se ridica din ce în ce mai mult. Tot ce nu era bine prins se prăbuşea în apă. Oameni şi lucruri, prinşi într-un vîrtej ciudat, se scufundau în apele învolburate. După numai două ore şi jumătate Titanicul, rupt în două, îşi începea ultima călătorie în întuneric, luînd cu el visuri şi speranţe.
Doar 706 persoane au supravieţuit şi doar două din cele 20 de bărci s-au întors să salveze şi alţi pasageri, ale căror vieţi se scurgeau încet din trupurile prinse în menghina apelor îngheţate. Celelalte bărci au păstrat o distanţă sigură faţă de Titanicul care trăgea să moară.
UNUL DINTRE EROII TITANICULUI. Conform martorilor, constructorul Titanicului, Thomas Andrews (ale cărui calcule inginereşti, care dădeau ca sigură invincibilitatea navei, au fost considerate mult prea optimiste, dat fiind rezultatul final al celei dintîi călătorii a transatlanticului), a fost prezent pe punte pînă la sfîrşit. Principala lui grijă era să încerce să-i salveze pe pasageri. Ultima dată a fost văzut de un steward. Era în salonul de fumat de la clasa I, privind în tăcere un tablou ce înfăţişa portul
Plymouth (Massachusetts) - "Intrînd în Lumea Nouă". Stewardul a observat că vesta de salvare era aruncată pe un scaun în apropiere. L-a întrebat surprins: "Nu încercaţi să vă salvaţi totuşi, domnule?". Nu a primit însă nici un răspuns. Thomas Andrews a continuat să privească în tăcere tabloul pînă în ultima clipă. La ce se gîndea oare? Putem doar să ne închipuim. Suflet altruist, nu ar fi pus mai presus viaţa sa decît a celorlalţi pasageri. Pentru el, a ocupa un loc în barca de salvare ar fi fost echivalent cu sentinţa de condamnare la moarte a unui alt om. A decis să salveze o viaţă. Este oare puţin?
Încet, încet s-a lăsat liniştea. Nu s-au mai auzit tînguiri şi nici rugăminţi. Au mai rămas doar poveştile celor mai norocoşi, cărora soarta le-a mai dat o şansă. Ultima supravieţuitoare a naufragiului Titanicului, Lilian Asplund, stabilită în Massachusetts, a murit în 2006, la vîrsta de 99 de ani. Cînd avea 5 ani se urcase la bordul Titanicului, într-o călătorie fermecată care s-a transformat dintr-odată în coşmar.

Articol de Simona Chiriac

In Jurnalul National, Editie speciala din 15 aprilie 2008

O poveste fără happy-end

2008-04-16T00:42:00.000-07:00

Deşi Titanicul a străbătut apele învolburate doar cîteva zile, s-a transformat într-o capsulă a timpului, îmbrăţişînd eternitatea pe fundul Oceanului Atlantic.
Povestea Titanicului este strîns legată de aşa-numita “epocă de aur a imigraţiei”. La începutul secolului XX, mii de visători îşi părăseau pămînturile natale îndreptîndu-se spre Statele Unite ale Americii sau Canada, în căutarea tărîmului făgăduinţei. Un adevărat exod în care mii de vise au călătorit peste Atlantic, împlinindu-se sau frîngîndu-se sub soarele american. Şi cu cît poveştile de succes ale celor care au ajuns dincolo aţîţau spiritele, cu atît mai numeroşi erau cei care credeau că pot strînge în pumn “cheia” care le va aduce fericirea: un bilet la clasa a III-a, în valoare de 3 lire sterline, pe unul dintre vapoarele transatlantice.
White Star Line a fost una dintre primele companii navale care au mizat pe numărul în creştere al imigranţilor, putînd îmbarca pînă la 1.000 de persoane la clasa a III-a.
Invenţia este cu atît mai remarcabilă cu cît, pînă atunci, pe navele transatlantice puteau călători doar pasageri de la clasele I şi a II-a. Pentru a-şi asigura succesul, compania a investit foarte mult în publicitate. Reprezentanţii acesteia vindeau bilete în Anglia, Scoţia, Ţara Galilor sau Irlanda, dar şi în ţările scandinave precum Norvegia, Suedia, Finlanda sau Danemarca.
GIGANŢI. Cererea tot mai mare, dar şi competiţia dintre White Star Line şi rivala ei dintotdeauna Cunard Line au avut ca efect construirea unor vapoare din ce în ce mai impresionante şi mai încăpătoare: clasa olimpică.
Primele trei nave construite au purtat nume din mitologia greacă: Olympic, Titanic şi Gigantic. Cea din urmă navă ar fi trebuit să fie, de altfel, şi cea mai impresionantă, însă, după tragedia Titanicului, dimensiunile i-au fost micşorate, iar numele s-a transformat în Britannic. Împreună trebuiau să asigure supremaţia companiei asupra Oceanului Atlantic în ceea ce priveşte viteza de traversare, confortul şi luxul pasagerilor. Dintre toate, doar prima navă, Olympic, va aduce profituri. Cu totul alta va fi însă soarta Titanicului.
Încă de la început, Titanic trebuia să impresioneze: o navă de oţel cu un tonaj de 66.239 tone, dimensiuni de 259,83 x 28,19 metri, patru coşuri înalte de 19 metri (chiar dacă ultimul era nefuncţional, avînd doar rolul de a transforma Titanicul într-o navă cu adevărat impresionantă), două catarge, motor cu opt cilindri tripli şi turbine pe bază de abur. Viteza maximă de 23 de noduri permitea transportul într-un timp record al celor 1.034 de pasageri de clasa I, 510 de la clasa a II-a şi 1.022 pasageri la clasa a III-a. 11.300 de muncitori au lucrat pentru finalizarea primelor două nave, cheltuindu-se în total 3 milioane de lire (o sumă record în acea vreme).
TITANIC. Pentru pasageri, Titanicul părea a fi raiul pe pămînt. Aveau la dispoziţie o piscină, o sală de gimnastică, o baie turcească, librării, dar şi un teren pentru squash (un joc cu rachete şi minge, la modă în Marea Britanie în acea vreme) şi lifturi pentru clasele I şi a II-a. De asemenea, Café Parisien era un loc de relaxare pentru pasagerii de la clasa I, fiind apreciată pentru veranda sa luminată de soare şi preparatele cu adevărat excepţionale. Cabinele pasagerilor de clasa I erau somptuos decorate cu panouri din lemn de esenţă rară, elemente de mobilier şi decoraţiuni foarte elaborate. Cabinele de clasa a II-a, aflate la pupa, erau similare ca şi condiţii de confort şi preţ celor de clasa I ale altor nave transatlantice. De altfel, din cauza crizei cărbunelui, mulţi pasageri de clasa I de pe alte nave au fost redistribuiţi pe Titanic, fiind cazaţi în cabine de clasa a II-a. Cu siguranţă, această modificare era pentru ei un adevărat noroc. Aveau să ajungă la New York într-un timp record. Sau nu?
Constructorii Titanicului au dorit ca acesta să întrunească toate criteriile de siguranţă. Pentru a fi de nescufundat, chila a fost divizată în 16 compartimente etanşe, avînd 15 pereţi despărţitori transversali. Patru compartimente inundate nu ar fi reprezentat o tragedie, iar Titanicul ar fi rămas în picioare. În caz de necesitate, căpitanul, aflat pe puntea de comandă, apăsa un buton care acţiona electric una dintre uşile care sigilau compartimentul. Această inovaţie i-a adus Titanicului apelativul de “Aproape de nescufundat”.
De asemenea, conform criteriilor de siguranţă din acea vreme, orice navă de peste 10.000 de tone era obligată să aibă 16 bărci de salvare. Titanicul a mers mai departe şi a mai adăugat încă patru. Oricum, credeau constructorii, nu aveau să fie folosite niciodată. “Titanicul este imposibil să se scufunde”, afirmau persoanele de la conducerea celebrei firme de transport de linie, White StarLine. Peste numai cîteva zile de la plecarea din Southampton, Titanicul avea să devină o capsulă a timpului pe fundul Oceanului Atlantic.

Olympic
Olympicul a fost încă de la început un succes. În momentul lansării era cea mai economică (consuma doar 650 de tone de cărbune pe zi, faţă de Lusitania şi Mauretania, vîrfurile de lance ale companiei Cunard Line, care aveau nevoie de 1.000 de tone de cărbune pe zi), atingînd viteza de 21,7 noduri. La numai trei luni în urma coliziunii cu nava de război britanică HMS Hawke, două dintre compartimente au fost inundate, iar una dintre paletele elicei a fost deteriorată. Cu toate acestea, nava nu s-a scufundat şi a ajuns, e drept, cu greu la Southampton. Pentru a finaliza reparaţiile pe Olympic s-a amînat cu douăzeci de zile lansarea la apă a Titanicului. Întîrzierea aceasta se va dovedi a fi fatală pentru Titanic. În schimb, pînă în 1935, data la care a fost dezasamblată, Olympic şi-a cîştigat binemeritat numele de Old Reliable – Bătrînul pe care te poţi baza.

Britannic
Ultima navă construită din clasa olimpică, Britannic, a fost şi cea mai mare. Legenda spune că, iniţial, numele ei trebuia să fie Gigantic, dar, în după-amiaza de după tragedia Titanicului, numele i-a fost schimbat în Britannic. I-au fost aduse şi alte îmbunătăţiri, cum ar fi posibilitatea inundării a şase compartimente fără ca Britannic să se scufunde. A fost lansată în 1914, dar înainte de a porni în prima ei călătorie peste Ocean a început primul război mondial. A fost transformată în spital şi timp de aproximativ un an a stat ancorată în dana portului din Belfast, găzduind doctori, infirmiere şi răniţi. Doar de cinci ori a navigat în apele Mării Mediterane transportînd răniţi din zona de război răsăriteană. Cea de-a şasea călătorie, la 12 noiembrie 1916, spre Lemnos, avea să-i fie fatală. Coliziunea cu o mină de război a dus la scufundarea navei şi la pierderea a treizeci de vieţi.

Articol de Simona Chiriac

In Jurnalul National, Editie speciala din 15 aprilie 2008

Cântând în ploaie, fanfara trecea...

2008-04-06T01:32:00.000-07:00

Ploaie căinoasă. Urcăm grăbit pe strada Smărdan. E ora 13 şi 5 minute. Cineva spune: "Măcar de n-ar fi inceput la fix, să avem vreme s-ajungem!". Dar pănă s-o luăm la stănga, pe Stavropoleos, se aude sunetul alămurilor urcănd in văzduh. Ploaia se inteţeşte, de parcă suliţele muzicii au spart şi norii "de rezervă" ai cerului. Sunetele sunt tot mai puternice. Fanfara căntă sub "cupola" unei "săli de concert" cu o acustică grozavă: Centrul istoric al Capitalei. E sămbătă, 10 noiembrie şi, in ciuda intemperiilor, evenimentul organizat de Fundaţia Radio Romănia "se ţine". Noi urmăm fanfara - stropii ploii bat ritmul, "la concurenţă", in toba cea mare - şi intrăm impreună cu ea in singura dintre clădirile de patrimoniu ce şi-a recăpătat faţa şi funcţia de odinioară. Suntem la Carul cu bere. Sămbătă şi duminică (10 şi 11 noiembrie) - atăt căt şi vremea o permite - , pe străzile Lipscani, Smărdan, Stavropoleos, ca şi-n vechiul restaurant datănd din secolul al XIX-lea, are loc evenimentul cultural intitulat "Bucureştii de altădată".
Atmosfera interbelica. Lume-lume... lume amestecată: vărstnici nostalgici dinaintea unei halbe de bere şi-a unui picior afumat de porc (specialitatea casei), juni care se mulţumesc cu o cafea, clienţi de vărstă mijlocie, dezbătănd "starea politică a ţării". Mititeii - cei după reţeta casei, veche de-o sută de ani - se regăsesc aproape la toate mesele. Cănd şi cănd cineva comandă bucate "Ã la carte". Atmosfera aristocratică se defineşte din amănunte: candelabrele şi frescele originale (restaurate), moş Ghiţă, cel sculptat in lemn, cu felinarul lui aprins, gazdele (imbrăcate in costume de epocă, pentru evenimentul din acest week-end), dar mai ales muzica... De la cea imprimată - Jean Moscopol, vocea de aur, inconfundabilă, sinonimă cu boema "Micului Paris" interbelic - la cea intrepretată live. "Imaginează-ţi"... spune un bărbat grizonat, aplecăndu-se spre tănăra şarmantă de lăngă el, "imaginează-ţi locul acesta atunci cănd veneau aici EI". ("EI" e numele generic pentru oaspeţii de-odinioară ai locantei, cei de-acum aproape un veac). "Aşa trebuie să fi trăit, aşa trebuie să le fi căntat şi lor muzica, intr-o zi de toamnă ploioasă"...
Spectacol complex. Urcă pe scenă sextetul condus de Lucian Goiana, pentru a-i acompania pe tenorul Florin Anton Zidaru şi pe sopranele Daniela Vlădescu şi Cristina Gheorghiu. Undeva, intr-un separeu, un cuplu intre două vărste schiţează, timid, căţiva paşi de vals.
După un al doilea concert prin ploaie, Fanfara Armonia (manager Livian Cojocaru) revine in restaurant. Un trompetist işi scutură chipiul de apă, altcineva netezeşte alama trombonului, pe care lucesc picături de ploaie. Un scurt moment de respiro, apoi fanfara... atacă "Valsul vienez". Şi "Valurile Dunării". Cu părere de rău, ni se spune că duminică fanfara nu va cănta. Motivul? E... duminica insăşi. Preotul paroh de la Biserica Stavropoleos - "vecină" cu locul unde se desfăşoară evenimentul - a cerut să nu fie tulburată slujba de acordurile fanfarei. Organizatorii i-au respectat dorinţa. "Bucureştii de altădată" au insă şi alte provocări frumoase. Actorii Mihaela Mihăescu şi Marian Lepădatu intrepretează diferite texte din creaţia lui I.L. Caragiale şi a lui George Topirceanu, mai urcă pe scenă trupa de mimi a Anei-Maria Păslaru. Iar trupa de balet condusă de Ştefan Soare dansează, pe muzica epocii, charleston, tango, foxtrot şi... french cancan.
Prefaţă pentru anul 2008. Evenimentul "de-un weekend" din Centrul Istoric al Bucureştilor a fost, ni se spune, un preambul la festivalul internaţional al capitalelor europene, ce va avea loc in 2008, şi, de asemenea, un "eveniment-pilot" pentru seria de manisfestări culturale ce vor marca anul viitor implinirea a 80 de ani de la prima transmisiune radio in Romănia. Un alt scop al intregii acţiuni a fost acela de a trage un semnal de alarmă asupra degradării tot mai acute a Centrului Istoric al Bucureştilor, dar şi asupra "degradării sufletului nostru". "Ne lipseşte acut sentimentul de toleranţă, de prietenie şi solidaritate, atăt de specifice sfărşitului de secol XIX şi inceputului de secol XX", ne-a declarat dna Ruxandra Săraru (Fundaţia Radio Romănia). "Ar fi nobil ca Bucureştiul să-şi recapete aceste sentimente. Să readucem Bucureştiul la adevăratele valori romăneşti, care să-i incălzească sufletul".

In Jurnalul National din 10 noiembrie 2007

Obiecte de contemplatie

2008-04-05T03:50:00.000-07:00

"Cand imi place un obiect, il cumpar. Apoi, il las in asteptare. Il contemplu, il sterg de praf... Dupa ce m-am imprietenit cu el, ii caut un loc in casa. Daca e un obiect mic, dupa un timp, ma intreb «unde l-am pus»? Sper sa ma pot opri candva, pentru ca am facut din camere un depozit. Lucrurile se sufoca intre ele." Cuvintele acestea vin de la un colectionar. Alin Ciupala a fost, 43 de ani, muzeograf la Doftana si la Castelul Peles. Acum, s-a retras in linistea casei sale din Campina, contemplandu-si colectia de raritati. "«Nu, nu sunt un colectionarÂ» - ma corecteaza el in timp ce urcam scarile interioare ale muzeului sui generis - strang doar obiecte care creeaza o ambianta.
Cele mai multe sunt «relicve din vremuri frumoase»." Pentru Alin Ciupala, "vremurile frumoase" inseamna, obligatoriu, sfarsitul secolului al XIX-lea - inceputul secolului al XX-lea si perioada interbelica. Carti cu valoare bibliofila, scrisori, fotografii, tablouri, arme, vesela si mobilier - aranjate in cele cateva camere dupa o formula numai de el stiuta. Atrag atentia farfuriile cu portretele regilor si reginelor Romaniei, care, prin traditie, se dadeau de Mosi. Multi oameni din Sinaia mai pastreaza aceste farfurii, cu toate ca unii, in perioada comunista, de teama persecutiilor, le-au aruncatâ€¦ Pe un bufet florentin sunt asezate servicii si platouri pentru ocazii, portelanuri cu stampila manufacturilor Meissen si Rosenthal ori unicate pictate de artistul englez Talbot. Intr-o camera, la etaj, facem cunostinta cu colectia de piulite si recipiente pentru mirodenii. Ne intriga formele ciudate ale unor ustensile de bucatarie folosite pentru a servi sosurile si friptura. Focalizam pe un foarfece Solingen, aparent banal, asemanator cu cel pentru vita-de-vie, dar care se dovedeste a fi instrumentul ideal pentru taierea oaselor si a fileului. Inele pentru servetelele de masa, recipiente din portelan fin japonez "coaja de ou", argintarie "art nouveau" semnata Kristof - argintarul oficial al Casei Regale, vase corespunzatoare felurilor de mancare, conform regulilor de protocol din "vremurile frumoase" ale colectionarului Ciupala...

"MUZEUL".
Peretii casei din Campina au fost tapetati cu tapiserii si goblenuri, arme de vanatoare si sabii de parada, tablouri rarisime. Pe unul din aceste tablouri, care a apartinut unui print Sturza, ajuns profesor la Campina prin anii â€™50, ramarul scrie pe verso: "Tovarasului Sturza, de inramat cu materialul clientului, 3 acuarele"... Cu un aer sentimental, colectionarul ne arata o scrisoare de acum 100 de ani semnata de Petre Moise Mandaianu, bunicul sau: "Cand a cazut prizonier la nemti, ii trimitea bunicii mele scrisori care veneau intr-un plic francat cu stampila lagarului... Iata si textul: «Draga Ioana, sa-mi trimeti un pachet de 5 kg, ata de cusut bocancii, pesmeti, salam si sa te duci la nenea Gheorghe sa-ti dea cateva pachete de tutun negru.» Bunicul nu fuma, dar in lagar schimba tutunul pe paine...". Alin Ciupala impacheteaza scrisoarea, o pune alaturi de alte documente ingalbenite de timp, se indreapta spre latura camerei in care sad mai multe vase de bucatarie din perioda Culturii Cucuteni, le examineaza pe rand, patern, si apoi le pune la loc, cu infinita grija. "Romanii nu au simtul valorii si nu sunt pastratori. Cum apare ceva nou, se leapada de obiectele care le-au slujit o viata. Dar poate ca tocmai de aceea exista colectii si colectionari: ca sa redea, din cand in cand, memoria unui timp irepetabil..." Alin Ciupala ne priveste bland si intelegem ca vizita la "Muzeul sau" din Campina s-a terminat.
Fata in fata, in dialog, colectiile de piulite si de masuri de pe timpul lui Cuza

Tacamuri neobisnuite
"Casa in care stau are 100 de ani. E si varsta medie a obiectelor care ma inconjoara: aceste vase care ne par acum ciudate aveau, candva, farmecul si stralucirea lor. Astazi, nu se mai serveste la masa asa cum se facea la Curtea Regala, iar unele ustensile sunt de-a dreptul necunoscute. Cum e si foarfecele acesta pe care il manuia capul familiei, taind portiile la masa. Cand l-am cumparat nimeni nu stia la ce se poate folosi. Am fost sfatuit sa tai via cu elâ€¦ Tot asa, cu polonicele pentru sosuri: lumea parca nu mai vrea sa traiasca pe gust, isi simplifica viata si uita de vremurile frumoase."

Colectia neterminata
"Am lucrat 25 de ani la Muzeul Doftana. Pe atunci, explicatiile despre fosta inchisoare se dadeau de activisti de partid si tot ce am putut dobandi in anii aceia a fost convingerea de monarhist. Faptul ca mi-am inceput cariera intr-un muzeu comunist a dat valoare mai mare intalnirii mele cu Pelesul. Raman nemangaiat de faptul ca un obiectiv cultural cum este castelul cantacuzin de la Floresti - Prahova continua sa se degradeze sub ochii nostri. Imi aduc aminte mereu de el atunci cand privesc autoportretul pictoritei Gabriela Eugenia Radu din Floresti, enigmatica tresarire de viata printre ruine."

In Jurnalul National, Jurnalul de bucatarie din 4 august 2005

Diplomaţi şi gurmanzi, mărturia unui ministru

2008-04-04T07:49:00.000-07:00

Gastronomia a jucat intotdeauna un rol important in diplomaţie. Nu de puţine ori, negocierile care erau tergiversate "la masa tratativelor" işi găseau o mai rapidă soluţionare atunci cănd erau reluate, neoficial, la dineurile oferite diplomaţilor.
Intr-o scrisoare din anul 1934, către publicistul Constantin Bacalbaşa, George Derussi - fost ministru de Externe al Romăniei timp de o lună (17 decembrie 1921-19 ianuarie 1922), insă altminteri diplomat de carieră, cu diferite misiuni la ambasade din Europa ale Regatului Romăniei - făcea următoarea mărturisire: "Cu toate că am petrecut o viaţă in cariera diplomatică, invinuită, de altfel, pe nedrept de a fi adăpostul tuturor lacomilor şi măncăcioşilor, mărturisesc că nu mi-a rămas din această lungă activitate nici o slăbiciune gastronomică".
RUSUL. In scrisoarea citată - publicată de C. Bacalbaşa in volumul său "Dictatura gastronomică" - , Derussi, referindu-se la rolul important pe care l-a jucat gastronomia "in contactul dintre oamenii de stat ai diferitelor ţări", citează căteva nume de diplomaţi, delegaţi la congresele ce au urmat războiului ruso-turc (pentru romăni, Războiul de Independenţă) din 1877-1878. "Cronicarii spun că cel mai bun bucătar il avea d. dâ€™Oubril, al III-lea plenipotenţiar rus". Cine era insă baronul dâ€™Oubril? Alături de Prinţul Alexandr Gorceakov şi Contele Şuvalov, a făcut parte din delegaţia Rusiei la Congresul de la Berlin de la 13 iunie-13 iulie 1878. Se trăgea dintr-o familie cu tradiţie diplomatică, tatăl său fiind secretarul legaţiei Rusiei la Paris, pe timpul lui Napoleon Bonaparte. Faima de gurmand a tatălui a fost moştenită şi de fiu.
TURCUL. La acelaşi congres berlinez ieşea in evidenţă, ca rafinat gastronom, şi reprezentantul "invinsului". Alexandru Caratheodory Paşa, primul delegat turc, era recunoscut ca o gazdă desăvărşită, imbinănd eticheta europeană şi cutumele orientale. După ce negociase cu Rusia Tratatul de la San Stefano, in termeni favorabili Imperiului Otoman, ii revenise sarcina de a obţine o pace la fel de amiabilă in 1878. Prinţul de Hohenlohe-SchillingsfÃ¼rst, unul dintre delegaţii germani la Berlin, in memoriile sale, publicate in 1906 de o editură londoneză, descrie cu lux de amănunte felul in care se desfăşurau intălnirile diplomatice, inclusiv dineurile oficiale sau mesele secrete ale oamenilor de stat. Aminteşte in paginile cărţii şi de "extraordinarul pilaf servit la una din aceste mese şi din care comesenii, in cap cu cancelarul Bismark, se serveau de căte două ori - ceea ce nu-i impiedica apoi să trateze soarta Imperiului Otoman la fel cu pilaful lui Caratheodory Paşa".
Dacă Hohenlohe s-a lăsat impresionat de "pilaful paşei", Derussi n-a fost copleşit de dineurile feţelor impărăteşti la care a fost oaspete: "Nici tradiţionalul Rindfleisch la masa Impăratului Frantz Iosif, nici monumentalele Â«Taş-KebaburiÂ» servite in castroane de aur masiv la Curtea Sultanului Abdul Hamid, nici măcar meniurile schimonosite ale Ţarului Ferdinand al Bulgariei nu mi-au lăsat vreo amintire deosebită". Mărturisirea avea să-i facă pe unii dintre contemporanii săi să considere că tocmai această "neputinţă" de a aprecia bucatele puternicilor lumii a făcut ca timpul petrecut ca ministru de Externe să fi fost atăt de scurt!

In Jurnalul National din 3 ianuarie 2008

Miraculosul bouquet garni

2008-04-02T23:54:00.000-07:00

A fost folosit probabil pentru prima dată in Evul Mediu, pentru a "acoperi" mirosul greu al cărnurilor mai puţin proaspete. Astăzi insă este o dovadă de rafinament şi cultură culinară să ştii să dozezi verdeţurile şi condimentele care compun un bouquet garni.
In volumul său intitulat "Dictatura gastronomică", publicistul Constantin Bacalbaşa remarca faptul că "In Romănia, măncărurile de carne şi de peşte se pregătesc fără aromate, de aceea peştele işi păstrează mirosul său specific, iar măncărurile cu carne şi supele - mirosul seului. Pentru inlăturarea acestui neajuns s-a introdus «buchetul»".
PRECIZARI. Dar ce este acesta? In marile bucătării ale lumii, aşa cum este şi firesc, este cunoscut cu denumirea lui franţuzească. Adică: "Bouquet garni". Italienii ii spun "mazzetto di erbe aromatiche", englezii - "garnished bouquet", in vreme ce romănii oscilează intre "buchet garni" şi "bucheţel de verdeaţă". In cartea sa, Bacalbaşa il pomeneşte adeseori cu sintagmele: "Cunoscutul buchet" sau "Clasicul buchet". Tradiţional, acesta este compus din rămurele de cimbru, pătrunjel şi foi de dafin. Se poate completa cu frunze de praz şi de ţelină, ca şi cu usturoi sau o ceapă in care s-au infipt două cuişoare. Cel mai adesea se folosesc plantele proaspete, legate cu un fir de aţă (o sforicică) lung de 15-20 cm. Buchetul se pune in supa de legume sau in oala in care fierbe carnea, cu firul de aţă in afară, in aşa fel incăt să poată fi scos şi aruncat după ce s-a terminat fierberea. Plantele mai pot fi adunate intr-un săculeţ de tifon, legat de asemenea cu o sforicică. In cazul in care nu aveţi la indemănă plante proaspete se pot folosi şi cele uscate, eventual măcinate şi obligatoriu adunate in tifon, pentru a nu se imprăştia in oală.
REŢETA CU PEŞTE. Din "Dictatura gastronomică" am reţinut o reţetă de "crap alsacian" - in care se foloseşte şi clasicul buchet - preparat care credem că s-ar potrivi foarte bine pentru mesele de duminică şi din zilele de sărbătoare.
"Un crap de 3 kilograme. Rumeneşte ceapa in untdelemn, adaugă eşalotă şi usturoi. Presară o lingură de făină şi lasă, pe foc domol, să prindă culoare. Apoi umple cu şase linguri de bulion, adaugă clasicul buchet, pune sare şi mult piper pisat. Să se coacă acoperit la foc domol cam 45 de minute. In timpul acesta, curăţă peştele, scoate-i icrele sau lapţii şi taie-l in bucăţi. Pune bucăţile de peşte in lichidul pregătit şi trecut prin sită şi, timp de o jumătate de oră, peştele să fiarbă la foc tare. Pui peştele pe farfurie, torni sosul peste el şi-l mănănci rece, sosul fiind prins.
Notă - Bulionul de care am vorbit mai sus este dobăndit prin fierberea următoarelor legume: praz, morcovi, napi, ramuri de ţelină sau, in lipsă de ramuri, o bucată de ţelină, o ceapă inţepată cu un cuişor, buchetul clasic, apă, sare. Acesta e bulionul intrebuinţat la măncările de peşte sau de regim. Pentru măncările cu carne se adaugă şi unt sau untură. Acest bulion se face pe loc cănd e nevoie sau e conservat."

In Jurnalul National din 7 ianuarie 2008

Muza bucătarului

2008-04-02T23:50:00.000-07:00

Puiul Célestine este o reţetă lyoneză, care are la bază carnea de pui, sotată în unt, cu şampinioane şi roşii, flambată în coniac şi vin alb şi asezonată cu usturoi şi pătrunjel. Povestea acestei reţete este însă şi mai apetisantă.
Bucătarul îndrăgostit. Aşa s-ar putea numi o piesă de teatru care ar avea în centrul ei povestea de iubire a bucătarului-şef de la restaurantul "Café du Cercle" din Lyon, la începutul deceniului şapte al veacului al XIX-lea. Jacques Rousselot, pe care jurnalistul şi scriitorul francez Lucien Tendret îl numea "un sosier de geniu", a creat un preparat culinar care astăzi se află în cartea de aur a gastronomiei franceze. A "inventat" un fel de mâncare de dragul unei femei.
POVESTEA. Despre reţeta "Puiului Célestine", Lucien Tendret povesteşte, în "La Table au pays de Brillat-Savarin" (1882), că ar fi fost inventată în anul 1860, la Lyon, în restaurantul numit "Café du Cercle", de pe Strada Bourbon, cunoscut pentru bucătăria sa rafinată. Acolo, la ora 7:00 seara, se aduna un mic "cenaclu" de gastronomi iluştri ai cetăţii, "plini de vervă şi veselie şi care aveau limba şi palatul atât de fine încât discursurile pe care le scoteau din gură erau întrecute doar de savoarea bucatelor care le intrau în gură". În acest loc atât de iubit de gurmanzi şi gurmeţi, bucătarul-şef, Rousselot, a creat într-o seară "Puiul Célestine" pentru că era îndrăgostit de patroana sa, care purta chiar acest nume. Fireşte, legenda spune că, în momentul în care frumoasa Célestine Blanchard a gustat din acest fel de mâncare, a căzut numaidecât în braţele celui care l-a preparat. (Povestitorii de mai târziu ai întâmplării nu s-au abţinut de la o remarcă: "Trebuie să ne gândim cu pioşenie la defunctul soţ al Célestinei: fără dispariţia lui, nu am fi avut astăzi această delicioasă reţetă").
HAPPY-END. Femeia, o tânără şi blondă văduvă lyoneză, supranumită "Mère Célestine" (asemeni altor harnice hangiţe ale locului, precum Mère Filloux sau Mère Brazier), s-a căsătorit imediat cu amorezul care i-a dovedit cu atâta ingeniozitate şi rafinament dragostea lui. Istoria nu consemnează destinul ulterior al celor doi, însă este cert că ei au reuşit să învingă timpul prin gloria reţetei care a intrat în cartea de aur a gastronomiei franceze şi mondiale.

Pui Célestine
Ia un pui de mărime potrivită, curăţă-l, spală-l şi tranşează-l. Pune unt proaspăt într-o cratiţă, aşază bucăţile de pui şi întoarce-le des, până se rumenesc. Adaugă câteva şampinioane tăiate julienne, o roşie mare, fără pieliţă şi seminţe, tăiată cubuleţe. Saltă cratiţa de câteva ori, ca să se amestece ingredientele, stropeşte apoi totul cu un pahar de vin alb, jumătate de pahar de zeamă de carne şi flambează cu un păhăruţ de coniac. Condimentează, după gust, adaugă apoi în cratiţă puţin ardei roşu şi lasă să fiarbă la foc mic timp de 20 de minute. Degresează sosul din cratiţă, presară puţin pătrunjel, adaugă un căţel de usturoi tocat şi lasă să mai scadă puţin. Toarnă sosul peste pui şi serveşte.

In Jurnalul National din 21 ianuarie 2008

Desert cu orez înnobilat

2008-04-02T23:48:00.000-07:00

Vă mai aduceţi aminte de orezul cu lapte din copilărie? De orezul dulce, aromat cu pulbere de scorţişoară, cu rom sau vanilie? V-ar plăcea şi o reţetă nouă?
Dulciurile pe bază de orez par să nu mai fie la modă în veacul XXI. Totuşi, pentru o gospodină mai puţin îndemânatică şi pentru care pregătirea unui tort este o adevărată tortură (scuzaţi jocul de cuvinte!), există soluţii simple şi la îndemână. Dacă v-aş spune că ele au fost şi pe placul nobilimii europene, chiar şi al capetelor încoronate, atunci vi s-ar părea că au un rafinament în plus?
PRINŢUL DE CONDÉ. La celălalt capăt al continentului, în Franţa, desfătările gastronomice n-au lipsit niciodată de la masa familiilor nobiliare. Putrernicul Ludovic al II-lea de Bourbon-Condé (1621-1686), supranumit şi "Marele Condé", avea o... slăbiciune. Un fel de pilaf dulce, care ulterior avea să-i împrumute faima şi numele. "Riz Condé" se prepară dintr-un litru de lapte, 300 g de orez, 250 g zahăr, 100 g unt, 4 gălbenuşuri, 3 ouă, 200 g fructe (proaspete sau congelate), 100 g stafide, arome (de rom, vanilie sau portocale), 100 g cremă caramel, sare. Se pun la fiert doi litri de apă şi se aduc la fierbere, după care se adaugă orezul spălat şi se mai lasă încă cinci minute. Se trage de pe foc, iar după aceea se strecoară orezul şi se spală în apă rece. Apoi se pune într-un vas de sticlă sau de ceramică termorezistent împreună cu lapte şi aromele. Se dă vasul la cuptor şi se scoate după ce conţinutul a scăzut pe jumătate. Se adaugă zahărul şi untul, şi apoi se introduce din nou la cuptor, până scade bine. Gălbenuşurile se freacă mai întâi cu puţină sare, apoi se amestecă bine cu orezul fiert şi scăzut, se mai adaugă stafidele şi fructele (sunt de preferat vişinele fără sâmburi, fructele de pădure, caisele sau piersicile). Se pun în forme diferite, se glasează cu cremă caramel şi se introduc din nou la cuptor, la foc potrivit, 10 minute. Se serveşte caldă, decorată după inspiraţie.
ÎMPARATEASA SISI. Şi la Viena erau îndrăgite dulciurile pregătite din orez. Împărăteasa Elisabeta (cunoscută şi sub numele de Sisi) era o răsfăţată a bucătarilor (spre deosebire de soţul ei, Franz Josef, care avea un regim alimentar cazon). Şeful bucătăriei pregătea "orezul împărătesei" din 200 g orez, 300 g zahăr, un litru şi un sfert de lapte, 100 g stafide, 150 g unt, 200 g fructe (caise, piersici), 250 g cremă imperială, 100 g gem de caise, 60 g triplu sec, coaja rasă de la o portocală. Orezul se ţine 5-10 minute în apă fierbinte, ca să-i dispară amidonul, apoi se strecoară şi se spală cu apă rece. Se adaugă coaja de portocală, laptele şi se pune la fiert în cuptor, în vas acoperit, până scade laptele de tot. Se adaugă 100 g unt, jumătate din zahăr, se mai dă puţin la cuptor. Se topeşte restul de unt, se adaugă zahărul şi fructele tăiate felii, se lasă să se înmoaie. În forme speciale se pun, pe rând, fructele (în care aţi amestecat şi stafidele), triplu sec, crema imperială şi orezul. Se dă la congelator să se prindă. După ce a îngheţat, se bagă formele în apă caldă şi se scoate orezul din formă. Se unge fiecare porţie cu o pensulă cu gem de caise.

Creme şi sosuri
Pentru "crema imperială" se fierbe laptele (500 ml) cu zahărul (150 g) şi se tornă fierbinte peste cinci gălbenuşuri. Se amestecă bine, se topesc în compoziţie şi două foi de gelatină, apoi se dă la rece. Se foloseşte la prepararea altor dulciuri, conform reţetei. Pentru "sosul caramel" se ard 100 g zahăr, se pun 20 g unt, se pun apoi 250 g frişcă şi se amestecă. Se răceşte şi se serveşte cu îngheţată, budinci etc.

In Jurnalul National din 28 ianuarie 2008

Gulaşul din pustă

2008-04-02T23:45:00.000-07:00

S-a născut în pustele Ungariei, în plin Ev Mediu, numele său fiind împrumutat de la ocupaţia umilă a celor care obişnuiau să-şi astâmpere foamea cu această mâncare consistentă. “Gulyás” erau numiţi păstorii de vite care-şi mânau turmele spre marile târguri din Moravia sau Viena. Gulaşul era supa cea mai săţioasă şi cea mai uşor de încropit, căci tot timpul se găsea câte o vită mai bolnăvicioasă care nu putea să ţină pasul cu celelalte. Se mânca cu linguri din lemn, mai mulţi înfometaţi împărţind acelaşi vas. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, gulaşul s-a transformat dintr-un fel de mâncare umil într-unul pe placul nobililor, atunci când Regele Iosif al II-lea l-a ridicat la rangul de preparat tradiţional unguresc.
Tradiţie şi modernism
Pentru a prepara un gulaş picant, cum poţi găsi doar în pusta ungară, sunt necesare câteva ingrediente de bază: carne de vită, ceapă, ardei iuţi şi pudră de paprika. Pentru aromă se adaugă frunze de dafin, cimbru, puţin vin alb sau oţet. Roşiile nu fac parte din reţeta originală, deşi există în prezent reţete care au inclus şi acest ingredient “importat” din America. Pentru ca supa să fie mai groasă, se adaugă câteva feliuţe subţiri de cartofi.
Pe lângă reţeta de bază, au “răsărit” şi altele, gulaşul depăşind de mult graniţele Ungariei (nu trebuie să mai spun că s-a aciuat şi în Ardealul nostru). Aşa se face că în Italia se serveşte gulaş cu gnocchi (o interesantă mixtură a două spaţii culinare – maghiar şi italian), ce are mai mult consistenţa unei tocane decât a unei supe. “Birkagulyás” este gulaşul din carne de berbec, iar cel ţigănesc (“ciganygulyás”) este un amestec inedit de legume şi diferite feluri de carne: măruntaie de porc, carne de berbec sau şuncă. Călător prin Slovacia, la momente festive vei fi servit cu un anumit fel de gulaş, cu o consistenţă mai groasă decât a unei supe obişnuite, aşa cum era preparat de partizani în cel de-al doilea război mondial. În ţările germanice, acelaşi gulaş se pregăteşte cu cârnaţi.

Gulaş unguresc
Ingrediente: 600 g carne de vită, două cepe, doi căţei de usturoi, doi morcovi, 3 cartofi, doi ardei graşi, o frunză de dafin, o lingură de pudră de paprika, o linguriţă de chimen, sare, piper negru, două frunze de ţelină, un păstârnac, ulei.
Preparare: Într-o tigaie cu ulei încins se călesc cepele tocate până când devin sticloase. Se pudrează cu paprika şi se amestecă încontinuu. Se adaugă carnea de vită tăiată în cubuleţe şi, după ce s-a înmuiat puţin, se pun usturoiul curăţat şi pisat, condimentele (frunza de dafin, chimenul, piperul şi sarea) şi se toarnă apă cât să acopere totul. Când carnea este pe jumătate făcută, se adaugă legumele şi frunzele de ţelină tocate. Se mai poate turna apă dacă este necesar. Se lasă pe foc, iar dacă se îndepărtează capacul supa va fi mai groasă. Se poate servi cu găluşti (“csipetke”) preparate din ouă, sare şi făină, fierte în supa clocotită. Roşiile şi amidonul nu sunt incluse în reţeta tradiţională.

Articol de Simona Chiriac

In Jurnalul National, Jurnalul de bucatarie din 16 ianuarie 2008

Ciorba balcanică, moştenire otomană

2008-04-02T23:42:00.000-07:00

Ciorba este nelipsită de pe masa românului, la fel ca mămăliga, cârnaţii sau şunca. Ne-am obişnuit să le considerăm “de-ale casei”, invenţii româneşti care sfidează timpul. Ei bine, unele dintre aceste preparate au ajuns pe plaiurile mioritice în urma capriciilor istoriei.
Imperiul Otoman, temuta stăpânire de acum câteva secole, a influenţat puternic civilizaţia şi cultura popoarelor care i-au fost supuse. Gastronomia nu a făcut excepţie. Turcii au pregătit, deci, pentru prima dată ceea ce noi numim acum ciorbă sau pe limba turcă: “çorba” (transliterat “chorba”).
În limba bulgară
Bulgarii s-au obişnuit şi ei să mănânce ciorbă, preparată după diverse reţete. Una dintre ele este “bob chorba” sau “ciorbă de fasole”. Se pune la înmuiat fasolea albă într-un vas cu apă timp de câteva ore, apoi se schimbă apa şi se lasă la fiert. Se adaugă câteva picături de ulei şi legumele tocate (câţiva morcovi, o jumătate de ţelină şi o ceapă). Când legumele s-au înmuiat, se pun doi ardei tăiaţi julien, roşiile mărunţite şi câteva frunzuliţe de mentă (pentru aromă). Se sărează şi se piperează, se mai lasă pe foc ceva timp şi se serveşte cu pătrunjel proaspăt. “Shkembe chorba” se aseamănă foarte mult cu ciorba noastră de burtă, numai că este foarte aromată (se folosesc frunze de dafin şi măghiran), iar deasupra se rade brânză, se toacă usturoi şi pătrunjel.
În greacă, în sârbă
Grecii se înfruptă din echivalentul românesc al ciorbei de perişoare – “tchorba toptsita”. Se folosesc oase de vită pentru a prepara mai întâi o supă. Important este să se îndepărteze spuma din când în când. Din carne de vită tocată, pătrunjel, sare şi piper se modelează perişoare care se fierb timp de un sfert de oră în supa de oase. Spre deosebire de varianta românească, se căleşte într-o tigaie pudră de paprika şi se pune în ciorbă, apoi se adaugă orez şi este aproape gata. Cu o singură excepţie: în loc de borş se toarnă oţet, pentru a o face suficient de acră. În Serbia se prepară ciorbă de peşte (“riblja cˇorba”) sau de miel (“jagnjeca cˇorba”). Există o deosebire distinctă între supa sârbească şi borşul sârbesc. Cel de-al doilea are ca specific făină rumenită într-o tigaie cu ulei.

Tarator
Ca să prepari tarator ai nevoie de un castravete proaspăt sau 4-5 muraţi, 500 g iaurt, doi căţei de usturoi, câteva nuci, mărar, sare, două linguriţe de ulei, apă. Se dă castravetele pe răzătoare şi se pune într-un bol. Se amestecă usturoiul cu sarea şi se adaugă peste castravete. Se pun nucile măcinate şi mărarul tocat foarte fin. Se toarnă totul peste iaurt. Se adaugă treptat apă, până se ajunge la gustul dorit. La sfârşit se toarnă uleiul. Dacă se doreşte o variantă mai condimentată, în unele zone ale Bulgariei se adaugă piper şi ardei iute măcinat.

Supele reci
O tradiţie culinară împrumutată de la turci, “supele reci” pot fi întâlnite la mai toate populaţiile din Balcani care s-au aflat sub stăpânirea otomană timp de secole. Sunt îndeobşte preparate cu lapte bătut sau iaurt şi mai rar cu zer. De obicei sunt atât de groase, încât mai că le poţi confunda cu un sos sau cu o salată de genul unei “tzatziki” greceşti sau a unei “snezhanka” bulgăreşti. Se mănâncă în deschiderea mesei, la prânzurile din toiul verii, pentru că au calitatea de a fi răcoritoare. Se servesc foarte reci, de la frigider, sau cu gheaţă zdrobită deasupra. Taratorul este specific Bulgariei. Se prepară din iaurt, castraveţi, usturoi, nuci, mărar, ulei şi apă. În unele reţete, iaurtul se înlocuieşte cu apă şi oţet, se poate renunţa la mărar şi la nuci sau se poate adăuga pesmet. Castraveţii pot fi înlocuiţi cu morcovi raşi. În Grecia, un preparat similar conţine ulei de măsline, pătrunjel sau mentă, alături de iaurt gras, castraveţi raşi şi usturoi. Reţeta similară turcească poartă numele de “cacik”, în vreme ce în Iran vom întâlni un preparat asemănător numit “maast-o-khiar”.

Pe greceşte
Este una dintre cele mai vechi reţete de supă din Balcani. Se numeşte “trahana” sau “tarhana” şi se pregăteşte cu ajutorul unor “paste” obţinute din făină, iaurt (sau lapte bătut), trecute prin ciur (sită) şi lăsate să se usuce puţin, după care se fierb în supa de legume sau în zeama în care a fiert un pui întreg. Dintre toate supele “greceşti”, cea numită “avgolemono” se apropie însă cel mai mult de savorile cunoscute ale tărâmurilor lui Homer. După legendă, supa a fost creată anume pentru a sugera zeiţei Dragostei, Afrodita, catifelarea unei... nopţi de amor. Avgolemono se înscrie, într-adevăr, în seria supelor “velouté”, iar combinaţia de gălbenuş şi lămâie în varianta grecească, este delicioasă. Numele supei, “avgolemono”, este compus din cuvintele “ou” şi “lămâie”. Se fierb mai întâi în apă fâşii de carne de pui (eventual, se adaugă în zeamă orez şi/sau paste de orz), împreună cu legume. Se strecoară zeama şi se dau deoparte legumele şi carnea. Se ia o cană de supă şi se lasă să se răcească puţin, apoi se adaugă gălbenuşurile, zeama de lămâie şi se amestecă până se omogenizează bine. Se toarnă în oală, amestecând întruna la foc mic. Se serveşte imediat. Supa aceasta poate fi preparată şi cu ouă întregi: albuşurile se bat spumă, se adaugă treptat gălbenuşurile şi sucul de lămâie, după care întreaga compoziţie se toarnă încet în oala cu supă de pui şi orez, amestecându-se bine şi adăugându-se amidon să se îngroaşe.

“Cel care încearcă să mănânce supa vecinului, va petrece noaptea fără să ia cina” proverb turcesc

Articol de Simona Chiriac

In Jurnalul National, Jurnalul de bucatarie din 16 ianuarie 2008

Supele naţionale

2008-04-02T23:39:00.001-07:00

Ce-ar fi să încercăm să reîntocmim o hartă a Europei cu ajutorul supelor? În loc de Spania, de exemplu, să numim teritoriul acela “gazpacho”, sau “puchero”, sau... “olla podrida”. Austriei să-i spunem “leber-suppe”, Portugaliei – “caldo verde”, Belgiei – “waterzooi”, Ungariei – “gulyàs”, Greciei – “avgolemono”, Bulgariei – “tarator”, Franţei – ‘bouillabaisse”, Italiei, bineînţeles, “minestrone”... Şi aşa mai departe. România ar fi, probabil, cel mai bine reprezentată de “ciorba de potroace”!
Haideţi să vedem însă şi care este specificul câtorva dintre aceste preparate naţionale.
Gazpacho este originar din sudul Spaniei, din regiunea Andaluziei, iar în urmă cu sute de ani era o fiertură de pâine uscată, cu usturoi, ulei de măsline, sare şi oţet. Începând cu veacul al XV-lea, o dată cu descoperirea Americii de către Columb, reţetei i-au fost adăugate alte două ingrediente: roşiile şi ardeii graşi. În Andaluzia, a rămas însă reţeta genuină. Cel mai popular este gazpacho alb (ajo blanco malagueno), care conţine migdale, pâine, usturoi, oţet şi ulei.
În vreme ce în provincia La Mancha se pregăteşte gazpacho manchego, din carne de iepure fiartă, pâine şi ciuperci. Supa numită “puchero”, în schimb, se apropie mai mult de “pot-au-feu”-ul francez, având în plus, între ingrediente, o ureche de porc, costiţă afumată şi măruntaie de pasăre, iar dintre legume: dovlecel, lăptucă, varză şi mazăre boabe. Ca şi pot-au-feu, se fierbe timp îndelungat, aproximativ 4 ore.
În portul Marsiliei
Un preparat provensal foarte apreciat este “bouillabaisse”. Este o supă “redusă” – aşa cum o arată şi numele său: în occitană “bolhabaissa” este compus din două verbe, care înseamnă “a fierbe” şi “a reduce”. După legendă, originea acestui preparat datează însă din anul 600 î.Hr. când grecii au descoperit cetatea cea veche a Marsiliei. Pregătită din peşte oceanic, pescuit din apele Mediteranei, această mâncare era specifică locuitorilor din zonă.
Grecii au preluat-o şi au numit-o, în limba lor, “kakavia”. În mitologia romană, în schimb, bouillabaisse a avut un rol ceva mai special: se spune că este supa cu care Venus l-a hrănit pe soţul său, Vulcan, pentru a-l adormi şi în acest timp ea să danseze cu zeul Marte.
Preferata italienilor
Urmaşii romanilor, însă, au îndrăgit un fel de mâncare ceva mai... pământean.
Italianul din Evul Mediu (ca şi cel de astăzi) era “fan” al supei numită “minestrone”. Este, probabil, cea mai “cameleonică” supă dintre câte există, fiind o zeamă mai groasă, din legume, cu paste sau orez, la care se poate adăuga sau nu carne. Cele mai folosite legume sunt fasolea, ceapa, morcovii, ţelina şi roşiile, dar pot fi adăugate orice alte legume de sezon. La început, făcea parte din “cucina povera” şi se pregătea şi cu puţină slănină tocată, pentru a fi mai săţioasă, sau cu orice fel de carne rămasă de la masa din ajun. Astăzi, cele mai rafinate reţete presupun să se utilizeze carnea de iepure proaspăt tăiat.

Minestrone (reţetă italiană)
Ingrediente: 600 g slănină proaspătă de la piept, 40 g slănină afumată rasă, sare, 6 morcovi, o ridiche albă, o ramură de ţelină, doi cartofi, 100 g varză, două roşii, 200 g mazăre boabe, 100 g fasole verde, 100 g orez, un căţel de usturoi.
Preparare: Slănina se toacă mărunt, apoi se topeşte într-o oală, cu sare. Se adaugă morcovii, ridichea, ţelina şi cartofii, tăiaţi în felii subţiri, varza tăiată fideluţă şi roşiile curăţate de pieliţă şi seminţe. După 30 de minute de clocot, se adaugă mazărea, fasolea verde, tăiată în bucăţi mici şi orezul. Se lasă să mai fiarbă 40-50 de minute, la foc domol. Se adaugă un căţel de usturoi strivit. Se mai pot pune toate legumele proaspete ale sezonului.

Caldo verde (reţetă portugheză)
Ingrediente: un sfert de cană de ulei de măsline, o ceapă spaniolă mare tocată, doi căţei de usturoi foarte fin tocaţi, 280 g cârnaţi chorizo feliuţe, 6 cartofi de mărime medie fără coajă şi tăiaţi cubuleţe, 8 căni de apă rece, 450 g frunze de varză tăiate julien, sare, piper.
Preparare: Într-o oală mare se încinge uleiul de măsline la foc mediu. Se adaugă ceapa şi se lasă pe foc până când devine sticloasă. Se adaugă usturoiul şi jumătate din chorizo şi se mai lasă pe foc două minute. Se pun cartofii, se acoperă totul cu apă, se aduce la fierbere, se reduce flacăra şi se lasă la fiert până când cartofii sunt gata, cam 15 minute. Când supa s-a răcit, se mixează într-un blender şi apoi se pune la loc în oală. Se adaugă legumele, se aduce din nou la fierbere şi se mai lasă încă două minute. Se condimentează cu sare şi piper, se toarnă în boluri şi se ornează cu chorizo.

Waterzooi(reţetă belgiană)
Ingrediente: un kilogram de peşte diferit (crap, ştiucă, caracudă, ţipar, şalău), 100 g unt, 100 g rădăcină de pătrunjel, un fir de praz, o legătură de pătrunjel, cimbru, foaie de dafin, piper, sare, doi litri de bulion (zeamă) de peşte pregătit dinainte.
Preparare: Peştii se taie în bucăţele şi se pun într-o cratiţă, având grijă să se aşeze dedesubt peştii cei mai tari. Se adaugă untul, rădăcina de pătrunjel şi prazul tocate mărunt şi condimentele, după gust. Se umple cu zeama de peşte, până ce se acoperă peştii. Se lasă să fiarbă puternic, până ce supa scade şi se leagă. Se serveşte cu pâine prăjită.

Bouillabaisse(reţetă franceză)
Ingrediente: un kg de peşte oceanic proaspăt (cât mai variat: cegă, ţipar, lin, caracudă, scrumbie de mare, barbun, chefal), 6 linguri de ulei, 6-8 căţei de usturoi, 3-4 roşii, o ceapă, o lingură de şofran, sare şi piper.
Peparare: Peştele se alege, cel mare se taie în bucăţi şi se lasă să se marineze timp de 2-3 ore, împreună cu celelalte ingrediente şi condimente, după care se pune la fiert cu tot cu zeama pentru marinată şi zece pahare de apă caldă. Se lasă să fiarbă timp de o jumătate de ceas. Pe fundul castronului se aşază felii de pâine prăjită, iar deasupra se toarnă supa şi se serveşte. Se poate consuma şi cu peştele separat sau cu pâinea prăjită alături, unsă cu ulei de măsline, amestecat cu roşii tocate, usturoi şi condimente.

Kloesse (reţetă germană)
Ingrediente: 125 g unt, 4 gălbenuşuri, 3 albuşuri, 3 pahare de lapte, 5 linguri de făină, sare, piper, un litru şi jumătate de supă de carne sau de oase (după preferinţă).
Preparare: Se topeşte untul la foc mic, apoi se adaugă, bătând mereu, găbenuşurile, unul câte unul. Se pun făina, sarea, piperul, albuşurile bătute spumă şi laptele. Dacă pasta nu e suficient de tare, se mai presară făină. Cu o lingură, se iau din această compoziţie bucăţi cât o alună şi li se dă drumul în zeama de carne fierbinte. Se lasă 10-15 minute şi se poate servi supa.

“Când gătesc mai mulţi bucătari, supa iese foarte sărată”
proverb italian

“Unde există un porc bun, se face şi o supă bună”
proverb portughez

“Nehotărâtul lasă să i se răcească supa de la mână până la gură”
proverb spaniol

Articol de Tudor Cires si Simona Chiriac

In Jurnalul National, Jurnalul de bucatarie din 16 ianuarie 2008

Borşul cu sfeclă, o marcă a ţarilor

2008-04-02T23:35:00.000-07:00

Borşul, aşa cum îl defineşte ultimul Larousse Gastronomique (2004), este o ciorbă provenită din Europa de Est, răspândită mai ales în Polonia şi în Rusia. A ajuns unul dintre primele feluri de mâncare cu o largă răspândire în Franţa şi în alte ţări de pe continent, în anii ’20 ai secolului trecut, o dată cu exodul emigranţilor ruşi. Există numeroase variante foarte populare ale acestui preparat, mai mult sau mai puţin complicate, în funcţie de ocazie.
Ceea ce caracterizează borşul este sfecla roşie, care îi conferă culoarea de bază. Formula clasică pleacă de la carne şi/sau legume fierte, în diverse cantităţi. Borşul este servit, tradiţional, cu smântână fermentată şi cubuleţe de carne, dar uneori nu conţine decât sfeclă, şampinioane şi varză albă (aşa cum este, de exemplu, borşul subţire, tipic polonez, care face parte din cele 12 preparate tradiţionale de Crăciun), în vreme ce carnea fiartă pentru pregătirea zemii se foloseşte apoi la prepararea altor feluri de mâncare. Există, de asemenea, un borş de peşte şi un borş “verde”, făcut cu spanac, măcriş şi şira spinării de porc (eventual, cu coadă de viţel).
Ar trebui să reţinem şi că borşurile rusesc, ucrainean sau polonez se deosebesc de ceea ce numim, în România, “borş”. Cum se ştie, preparatul românesc cu acest nume se acreşte, tradiţional, cu tărâţă de grâu fermentată, care poartă aceeaşi denumire de “borş”...
Zeama naţională
În Rusia, în Ucraina şi în Polonia, borşul este un fel de “zeamă naţională”. Un proverb rusesc confirmă că: “Dacă ai o soţie bună şi un borş gras, te poţi considera fericit!”. În funcţie de bugetul fiecărei familii, acolo borşul se face cu mai multe sau mai puţine ingrediente, una din marile sale calităţi fiind aceea că se poate adapta tuturor categoriilor sociale. O bună bucătăreasă apreciază însă că în fiertură trebuie să intre o bucată de carne de vacă, varză şi cartofi. Indispensabilă, în schimb, este smântâna tipic rusească – acidă şi subţire (ori, în lipsa ei, smântâna proaspătă) – adăugată în farfuria de borş la masă şi care se serveşte într-un vas separat.
Se acceptă faptul că borşul este o invenţie ucraineană şi, de aceea, e interesant de remarcat că, spre deosebire de borşul rusesc şi de cel polonez, această variantă mai conţine usturoi şi cârnat. Acest preparat se poate servi rece sau cald, însă în zonele nordice se preferă cald, chiar fierbinte. Consumarea lui reprezintă, deopotrivă, o necesitate fiziologică şi un gest de comuniune cu familia sau cu prietenii, în jurul vasului care emană căldură şi care are aceeaşi forţă de coeziune socială precum ceaiul şi samovarul.
În privinţa deosebirilor dintre borşurile “naţionale”, putem observa că, în bucătăria rusă, borşul conţine întotdeauna sfeclă, carne şi varză (adesea şi cartofi). La ucraineni, polonezi şi lituanieni, sfecla este de asemenea prezentă, dar mai apar şi roşiile sau usturoiul. În bucătăria lituaniană se adaugă şampinioane uscate sau măruntaie de pasăre.
Alte supe şi borşuri
În afară de borş, există şi alte “zemuri calde” inventariate de enciclopedii în spaţiul rus. “Solianka” este o supă subţire şi picantă, care poate conţine varză, smântână, castraveţi muraţi, condimente, lămâie, portocală, capere, roşii, suc de lămâie, cvas, ciuperci. “Supa cu tăiţei” este o mâncare împrumutată de la tătari şi care a devenit populară în întreaga Rusie. Se pregăteşte în trei variante: cu pui, cu ciuperci şi cu lapte.
Între supele reci se numără “akroşka”, o zeamă pe bază de cvas. Principalele sale ingrediente sunt legumele, care pot fi însoţite de carne sau de peşte rece, fiert în prealabil. “Botvinia” este, de asemenea, una dintre supele cele mai obişnuite ale Rusiei, dar acest fel de mâncare este azi din ce în ce mai puţin consumat, din cauza faptului că e foarte greu de făcut. Supa e pregătită pe bază de frunze tinere de sfeclă, rădăcină de sfeclă, măcriş, ceapă verde, mărar, castraveţi, două feluri de cvas, puţin muştar, suc de lămâie, suc de portocală, hrean şi mirodenii. Somonul sau sturionul fiert este servit aparte, la fel şi gheaţa rasă care se foloseşte pentru răcirea supei.
Petru cel Mare
Când la curtea regelui Ludovic al XV-lea a fost anunţată vizita ţarului Petru cel Mare, bucătăriile de la Versailles au intrat în fierbere. Cele mai sofisticate reţete ale gastronomiei franceze au fost alese pentru dineul de gală. Rinaldi şi Vicini povestesc în lucrarea “Istoria e servită” (Editura House of Guides) cum, în faţa unei oferte culinare desăvârşite, ţarul, lăsându-şi gazdele stupefiate şi confuze, a strâmbat din nas şi a cerut pâine şi napi, pe care le-a devorat fără să se aşeze măcar la masă… Istoria “lucrurilor mărunte” a păstrat în tainiţele sale şi reţeta celebrului borş imperial de napi (ridichi albe), despre care se spune că era mâncat zilnic de temutul ţar. La 500 g napi şi... sfeclă roşie (nelipsită în bucătăria rusească), bucătarul trebuia să adauge două fire de praz, două cepe, 300 g varză albă, două rădăcini de pătrunjel, un morcov, o ţelină, o linguriţă de unt, o legătură de mărar, pătrunjel şi măghiran, doi litri de supă (zeamă) de carne de pui, 700 g carne de viţel, pieptul şi aripile de la o raţă mică, pătrunjel, sare, opt bucăţi de cârnăciori tăiaţi şi smântână pentru dres. Zeama de pui se degresează şi se trece printr-o strecurătoare fină sau printr-un tifon. Prazul, ceapa şi varza se taie julien şi se călesc, la fel rădăcinile de pătrunjel, tocate foarte fin. Se adaugă 350 g sfeclă şi napi tăiaţi fideluţă, apoi supa, turnată puţin câte puţin. Se pune sare după gust. După câteva minute, se adaugă în oală verdeţurile tocate (mărar, pătrunjel, măghiran). Se pun carnea de viţel şi bucăţile de raţă jupuite. Se toarnă borşul la fiert. Când e gata, se lasă să se răcească şi se ia grăsimea supei, se taie carnea în cubuleţe şi se adaugă în zeamă, împreună cu sfecla rămasă, dată pe răzătoarea mică. Se serveşte fierbinte, dreasă cu smântână şi alături de cârnăciori tăiaţi.

Borş ucrainean
Tăiem julien două cepe şi 200 g sfeclă crudă, le călim şi le înăbuşim cu puţină apă. Separat, fierbem un kg coaste de vită (de la piept) în doi litri de apă. Luăm spuma, apoi adăugăm 500 g varză albă, spălată cu apă şi oţet şi tăiată fideluţă, trei morcovi, un fir de pătrunjel, ramuri de ţelină, precum şi sfecla şi ceapa înăbuşite. Punem sare după gust. Fierbem în puţină apă patru roşii coapte, le pasăm şi le adăugăm în ciorbă. Lăsăm totul să fiarbă timp de două ore. Când e gata, se pun câţiva cartofi tăiaţi în sferturi. Pregătim un rântaş din făină, îl diluăm cu puţină fiertură şi îl vărsăm în borş. Adăugăm două linguri de pătrunjel tocat. Acest borş ucrainean se serveşte cu smântână proaspătă, pusă într-un bol, cu 2-3 căţei de usturoi zdrobiţi şi cu piroşti.

Bors roşu
Aveţi nevoie de 700 g carne de vită sau de porc, moale (se preferă un file mignon), un litru şi jumătate de apă fierbinte (se poate pregăti şi cu supă de oase, preparată în prealabil), două linguri de ulei, o ceapă mare, o cană de sfeclă proaspătă, coaptă sau fiartă şi apoi tăiată felii sau cubuleţe (se poate folosi şi sfeclă din conservă), doi cartofi, o ţelină mare (rădăcină), doi ardei graşi, doi morcovi – toate legumele se taie cubuleţe –, o varză potrivită (tăiată fideluţă), foile de la şase cepe verzi (tăiate mărunt), patru roşii mari, descojite şi zdrobite, un căţel de usturoi, o legătură mică de pătrunjel, o jumătate de legătură de mărar proaspăt sau o linguriţă de mărar uscat, sare, piper. Carnea se curăţă, se spală, se taie în bucăţi potrivite şi se căleşte puţin în uleiul încins, amestecând cu o lingură de lemn. Se adaugă cartofii şi ţelina, iar după ce carnea începe să se rumenească, se pun morcovii şi se dă focul la mic. Se toarnă un litru de apă clocotită şi se acoperă vasul cu un capac. Se lasă să fiarbă 10 minute, cât să se înmoaie cartofii. Se adaugă restul ingredientelor (mai puţin mărarul, pătrunjelul, ceapa verde şi usturoiul) şi se toarnă şi apa care a mai rămas. Se lasă încă 10 minute, la foc mare, să clocotească, după care se ia de pe foc şi se adaugă usturoiul zdrobit şi verdeţurile tocate. Se pune din nou capacul şi se lasă câteva minute să se infuzeze şi verdeţurile. Se adaugă sare şi piper, după gust. Se serveşte cu smântână acră, fermentată. Cine doreşte ca borşul roşu să aibă un gust mai dulce, îi poate adăuga şi puţină miere.

Sbornaia solianka
Pregătiţi-vă la îndemână: 100 g cârnaţi (mai uscaţi şi săraţi), 100 g de şuncă, 100 g carne de vită, gătită, rămasă de la altă mâncare (cel mai bine se potriveşte carnea la grătar sau friptă), doi litri de supă de pui, legumele şi o parte din carnea care au fiert în supa de pui, două linguri de ulei, o ceapă mică, tocată mărunt, patru linguri de suc de roşii, o foaie de dafin, sare, piper. Pentru decorare folosiţi foile de la două cepe verzi, măsline şi o lămâie. Rădăcinoasele şi carnea din supa de pui se taie în cubuleţe. La fel se procedează cu carnea de vită, cu cârnaţii şi şunca. Într-o oală se încălzeşte uleiul la foc potrivit, se adaugă ceapa tocată şi se rumeneşte. Se stinge cu sucul de roşii, se adaugă apoi toată carnea (de pui, de vită, cârnaţii) şi morcovii. Se adaugă supa (zeama) de pui, clocotită, cât să se acopere carnea de două degete. Se pun condimentele, se aşază capacul şi se lasă să fiarbă timp de o oră. Se ia de pe foc şi se serveşte fierbinte. Se potriveşte de gust, cu sare şi piper. Fiecare farfurie se decorează cu câteva măsline, o felie de lămâie, ceapă verde tocată foarte fin. Se mănâncă de obicei cu pâine albă, fină, pufoasă şi foarte proaspătă.

In Jurnalul National, Jurnalul de Bucatarie din 16 ianuarie 2008

Savoarea ciorbelor de acasă

2008-04-02T23:31:00.000-07:00

Românii sunt mari iubitori de supe, ciorbe şi borşuri, în orice variantă ar fi. Copiii sunt învăţaţi încă din primii ani de viaţă că zeama din castron – în care plutesc legume, orez sau verdeaţă – îi va face să fie puternici, precum eroii din desenele animate. Mai târziu, copiii deveniţi adulţi în toată puterea cuvântului, vor aşeza pe masă farfurii adânci, un gest ce tinde să devină mecanic o dată cu trecerea timpului.

Sunt atât de familiare, încât nici nu ne mai dăm seama de diferenţele (care există, totuşi) între preparate. Pentru unii dintre noi, supa poate fi şi ciorbă, iar borşul este totuna cu ciorba. Aşa să fie?
Explicaţii necesare
Borşul este o zeamă acră, care se obţine prin fermentarea în apă a tărâţelor de grâu sau de secară. Prin extensie şi preparatul care cuprinde printre ingrediente diverse legume, verdeaţă, carne şi borş (pentru a căpăta un gust acru) poartă tot numele de borş.
Ciorba este un fel de mâncare asemănătoare cu borşul, în ceea ce priveşte ingredientele. Gustul acru însă îi poate fi dat atât de borş, cât şi de zeamă de varză, sare de lămâie, suc de lămâie, oţet, aguridă sau corcoduşe verzi.
Supa (fiind dulce) rămâne preferata copiilor. Este o fiertură de carne sau de legume, în care se mai pot adăuga orez, paste sau găluşte. De multe ori, supele sunt preparate din legume pasate, transformându-se în supe-cremă.
Acestea fiind zise…
Ce-ar fi să cităm două reţete, autentic româneşti, strânse de Constantin Bacalbaşa în volumul său “Dictatura gastronomică”, în subcapitolul “Supele noastre”. Bunăoară, “Borşul cu potroace” (potroacele fiind măruntaiele de pasăre). “Pui borşul să fiarbă cu ceapă şi pătrunjel, apoi pui potroacele în el tăiate mărunt; fierte bine. Serveşti.
Poţi bate un gălbenuş în smântână şi să-l torni în supă în momentul când se dă supa la masă. Unii fierb potroacele în apa în care s-a pus zarzavat. După ce a scăzut apa, care nu a fost prea multă de la început, decât atâta cât a trebuit să acopere bucăţile, se adaugă zeama de varză fiartă cu aceasta. La potroacele de gâscă să nu fie zeamă mai mult de jumătate de litru când este fiartă.”
Tradiţional, borşul de potroace nu lipseşte de la petrecerea de după nuntă. În Moldova se prepară o ciorbă de potroace care se poate acri atât cu borş, cât şi cu zeamă de varză, în funcţie de ce are omul în gospodărie.
În sudul ţării, în apropiere de Dunăre, gospodinele sau pescarii (după caz) fierb în oale ciorbă de peşte… de la Dunăre. Reţeta, culeasă tot de către Constantin Bacalbaşa, este următoarea: “Rumeneşte în untdelemn 3 cepe, 3 bucăţi albe de praz, o ţelină, 4 tomate fără pieliţă şi seminţe. Aruncă în cratiţă şi 3 căţei de usturoi striviţi şi umple cu 3 litri de apă. Pune sare şi piper. Curăţă un kg şi jumătate de peşti diferiţi, după cum ţi-e pofta. Pune peştele în cratiţă să fiarbă 20 de minute, apoi trece lichidul prin sită în altă cratiţă. Serveşte foarte cald.”

“Frumuseţea femeii nu face supa mai grasă şi mai gustoasă”
proverb oltenesc

“Prima înghiţitură de supă este întotdeauna cea mai fierbinte”
proverb bănăţean

“Găina bătrână face zeama bună”
proverb ardelenesc

Ciorbă ţărănească
Taie câteva cepe în felii şi le pui să fiarbă în zeamă de pasăre sau în zeamă de carne, adăugând bucăţele de pasăre sau carne de vacă. Adaugi sare, ardei roşu pisat. Mai adaugi pătlăgele roşii, când sunt, sau prune verzi necoapte, morcovi, frunză de ţelină, leuştean, toate tăiate mărunt. În timpul fiertului spumezi mereu. Când dai la masă, presari pătrunjel tocat.

Ciorbă de burtă
Se ia burtă şi picioare de vacă. Cantităţile la discreţie. Să zicem: două kg burtă, unul de mure şi un picior. Să se cureţe bine, să se spele în mai multe ape, opărindu-le; oasele piciorului le spargi, pentru ca să iasă cuprinsul lor. Pui toate acestea într-o oală cu apă; apa să acopere carnea. Se adaugă o căpăţână de usturoi necurăţată, o ceapă întreagă, un morcov, 2-3 foi de dafin, piper negru boabe, sare şi o bucată de seu de vacă. Acoperi oala şi laşi să fiarbă uşor. Atunci se strecoară zeama printr-o sită deasă, iar seul îl freci pe sită cu o lingură, ca să iasă grăsimea. Burta se taie în bucăţi subţiri, cum e cartoful pai. Se pune iarăşi în oală, se toarnă peste carne zeama în care a fost. În altă parte pui: 4-5 gălbenuşuri, o jumătate de castron de iaurt, o jumătate de lingură de făină şi se freacă toate împreună. Pe urmă se iau din ciorbă 2-3 linguri şi se toarnă peste aceste ouă, se strecoară prin sită în oala cu ciorbă. Torni şi o cantitate de oţet de vin, după dorinţă. Să nu stea pe foc iute, căci se taie.

Supă de tăiţei
Tăiţeii se pregătesc astfel: Pentru un pumn de făină-un ou. Amesteci bine, până ce amestecul e perfect. Atunci adaugi untul proaspăt în cantitate mică. Amesteci mereu şi frămânţi în mână. Când amesteeul e deplin, laşi să se răcească şi să se dospească. Apoi acoperi cu un tulpan. Când s-a răcit, pui aluatul pe o scândură, pe masa de bucătărie şi îl întinzi cu un sul până obţii subţirimea dorită. Atunci apuci aluatul de un colţ şi îl răsuceşti ca un sul. Când sulul e destul de gros, tai cu cuţitul şi reîncepi un alt sul. Apoi, cu un cuţit foarte subţire, tai aluatul care cade în şiruri subţiri. Dar, mai înainte de a-i arunca în zeama de carne fierbinte, tăiţeii trebuie împrăştiaţi pe masa sau pe scândura bucătăriei, spre a se usca. Căci, puşi în zeama fierbinte neuscaţi bine, s-ar preface în cocă crudă.

Ciorbă de fasole
Pui în ajun să se moaie fasolea într-un vas cu apă căldicică. Să stea astfel cel puţin 12 ore. A doua zi pui această fasole într-o oală cu apă rece. Cantitatea: potrivit cu numărul comesenilor şi cu dorinţa de a fi ciorba mai rară sau mai deasă. După ce fasolea a început să crape, numai atunci pui sarea. Apoi, în timpul clocotului, adaugi: ceapă tocată, o ramură de cimbru, o ramură de ţelină, morcovi tăiaţi subţire. Când fasolea e fiartă bine, iei o pătrime a ei şi o treci prin sită, lăsând să cadă prin ea în oală. În timpul fiertului, nu trebuie să bagi lingura ca să amesteci. Unii adaugă şi puţină pătlăgea roşie pentru a colora şi a da ciorbei un gust acrişor.

(reţete din volumul “Dictatura gastronomică” de Constantin Bacalbaşa)

Articol de Simona Chiriac

In Jurnalul National, Jurnalul de Bucatarie din 16 ianuarie 2008

Clare, cremoase sau catifelate...

2008-04-02T23:28:00.000-07:00

Despre supe se poate scrie o enciclopedie, aşa că nu ne-am propus decât să vă familiarizăm cu câţiva termeni şi cu unele dintre reţetele clasice pregătite în casele şi restaurantele Europei.
Supa este un fel de mâncare lichid, obţinut prin fierberea legumelor şi/sau a cărnurilor şi care se serveşte cald, în farfurii adânci sau în boluri, ne lămureşte Larousse-ul gastronomic. Conform normelor artei culinare franceze, întâlnim trei variante de “potages” (supe). Supele clare – bulionuri (din francezul “bouillir”, a fierbe) şi consomeuri de carne, de pasăre, de peşte sau de crustacee, asezonate cu verdeţuri proaspete. Adesea, înainte de servire acestea sunt legate puţin cu tapioca sau cu amidon. În al doilea rând, avem supele legate – cu smântână, cu unt, cu feculă, cu tapioca, cu ou, cu orez sau cu rântaş alb. Sunt supe de peşte, de pui, de carne (de porc sau vită). În fine, avem o a treia categorie, a supelor de legume – care pot fi tăiate sau pasate (deci avem fie o supă limpede de legume, fie un piure).
La rândul lor, supele legate se împart în piureuri – între care distingem clasicele supe Parmentier, Saint-Germain, Crecy şi Esau –; creme şi supe catifelate sau veluteuri (din francezul “velouté”). Cele “catifelate” sunt consomeuri al căror element de bază (legume, carne, peşte, crustacee) este fiert într-un lichid legat (de obicei cu feculă, amidon, orez, tapioca), compoziţia rezultată fiind apoi pasată prin etamină sau tifon, înainte de a primi un liant – gălbenuş sau unt – şi o garnitură finală – albuş de ou tăiat julienne, cozi de rac, vârfuri de sparanghel etc. Aspectul neted şi consistenţa onctuoasă motivează din plin denumirea lor.
Din legume proaspete
Legătura acestui tip de supă se obţine din piureuri (de cartofi sau de legume aromatice). Legumele, conform reţetelor, sunt curăţate, spălate şi tăiate. Legumele aşa-zis aromatice (praz, ţelină, napi) se înăbuşă puţin într-un vas cu o substanţă grasă (ulei, untură), ceea ce le ajută să îşi dezvolte mai bine aromele.
Este important să se aleagă în fiecare caz uleiul sau grăsimea potrivită. În funcţie de reţetă, se adaugă pentru fiert un bulion (zeamă) de legume sau de carne, ori pur şi simplu apă cu sare. Se adaugă apoi celelalte legume indicate (care pot fi: varză, mazăre, fasole morcovi etc.) şi se fierbe totul în vas acoperit. Când sunt toate fierte, se pasează printr-o sită sau se mixează. Se adaugă o parte din zeama rămasă şi abia apoi se pun celelalte ingrediente cu rol de legare: smântână, unt, ou etc.
Dacă nu se servesc imediat, atunci reîncălzirea se va face numai la bain-marie sau la cuptorul cu microunde. În general, supa trebuie servită foarte caldă, asezonată, după dorinţă, cu pătrunjel, mărar, hasmaţuchi, foi de ceapă verde, toate tăiate mărunt. Se poate servi cu crutoane de pâine.

Între supele-cremă de legume remarcăm “Argenteuil” (piure de sparanghel, legat cu ou, unt şi smântână şi garnituri din vârfuri de sparanghel) şi “Condé” (piure de fasole fiartă în vin roşu, legat cu ou, smântână şi unt).

Una dintre delicioasele supe-creme este cea pregătită din ciuperci, care adună în ea aromele ale pădurii. Săţioasă şi parfumată, este un adevărat deliciu

Oul este unul dintre ingredientele folosite pentru “a lega” o supă. I se pot alătura untul, smântâna, făina îngroşată (rântaşul) sau cerealele ori legumele pasate

Restaurator
În Franţa veacului al XVI-lea, cuvântul “restaurant” descria o supă foarte concentrată, care era folosită ca antitod pentru extenuarea fizică. De obicei, această supă era vândută pe stradă, vânzătorul numindu-se “restaurer”. De binefacerile acestei supe capabile “să restaureze” organismul obosit beneficiau atât muncitorii care lucrau în manufacturi 12 sau chiar 14 ore, cât şi călătorii care veneau de la un drum lung. În anul 1765, un antreprenor parizian deschide primul magazin specializat în “restaurare”, respectiv în comercializarea (servirea) de supe calde. Pentru a descrie acest “magazin” a fost folosit termenul de “restaurant”. În anul 1794, peste Ocean, la Boston, un francez refugiat din pricina Revoluţiei lui Robiespierre deschidea un stabiliment destinat preparării şi servirii hranei (în special a supelor), pe care l-a denumit “Restorator”. Proprietarul acestuia, Jean Baptiste Gilbert Payplat, avea să fie cunoscut drept “Prinţul Supelor”, iar în Boston şi astăzi etalonul unei supe hrănitoare rămâne reţeta lui Payplat.

Supă de iarnă
Nimic nu este mai reconfortant, în anotimpul friguros, decât o supă caldă, care hrăneşte şi hidratează în acelaşi timp. Iată care sunt ingredientele necesare: un sfert de varză albă, trei cartofi, trei bucăţi de praz, trei napi sau trei morcovi, o ramură de ţelină, o ceapă, 50 g unt, două cuişoare, sare şi piper măcinat. Se curăţă legumele şi se taie cubuleţe. Varza se taie fideluţă. Ceapa se curăţă, se spală şi se înfig în ea două cuişoare. Se pune untul la topit, iar atunci când începe să facă spumă, se toarnă în vas toate legumele (mai puţin catofii şi ceapa) şi se lasă câteva minute. Se toarnă apă (sau un bulion de legume), se pune sare şi piper şi se aduce la fierbere, la foc iute. După ce a început fierberea, se dă focul la mic şi se mai lasă trei sferturi de oră. Se adaugă cartofii, se măreşte focul şi se mai lasă o jumătate de oră. Se trage cratiţa de pe foc, după care se poate proceda în două feluri: fie se serveşte supa ca atare, cu legumele în ea, asezonată cu pătrunjel şi hasmaţuchi, fie se trec legumele prin sită şi se leagă supa cu smântână sau unt, la bain-marie, după care se aromează cu verdeţuri.

In Jurnalul National, Jurnalul de Bucatarie din 16 ianuarie 2008

Banala supă

2008-04-02T23:26:00.001-07:00

Ştiaţi că primul pamflet dedicat vreodată unei… supe a fost scris în 1882 de către Emma Ewing? El se intitula: “Soups and Soup Making”. Dar că termenul “supa primordială” descrie mixtura organică de la care oamenii de ştiinţă afirmă că a început să se dezvolte viaţa? Despre “picioarele de supă” (soup legs) aţi auzit vreodată? Este o sintagmă prin care atleţii descriu o stare de oboseală maximă, care nu le mai permite să se mişte.
Banala supă (pregătită după sute şi mii de reţete din întreaga lume) a depăşit, se pare – cel puţin din punct de vedere lingvistic – graniţele gastronomiei. Noi vom rămâne însă pe teritoriul artei culinare, propunându-vă o călătorie prin Europa, urmărind aromele istpititoare dintr-un polonic cu supă caldă.

In Jurnalul National, Jurnalul de Bucatarie din 16 ianuarie 2008

Regalul supelor

2008-04-02T23:19:00.000-07:00

În limba franceză, termenul general pentru supă este “potage”, ceea ce vrea să însemne un aliment care a fost pregătit într-un “pot” (oală). Acest fel de mâncare îşi are originile în bucătăria medievală din nordul Franţei, unde se bucura de mare popularitate. Una dintre cele mai vechi reţete păstrate până la noi, numită, cum altfel?, “à l’Ancienne”, este un bulion limpede de “petite-marmite” (supă obişnuită clară, din rasol de vită, carne de pasăre şi legume), care se serveşte alături cu crutoane de pâine, scobite şi unse cu legumele din supă, pasate, după care crutoanele sunt stropite cu grăsime şi gratinate. Să nu înţelegem însă că supa a fost inventată de francezi! Practic, o dată cu confecţionarea primelor vase (realizate din lut şi chiar din pielea unor animale), omul a învăţat să îşi pregătească hrana şi prin fierberea, în apă, a cărnii, legumelor, fructelor sau seminţelor. Iar asta se întâmpla acum 9.000 de ani. Există chiar indicii arheologice în acest sens, cea mai veche supă atestată datează din jurul anului 6000 î.Hr. şi a fost preparată din carne de hipopotam. În Anglia, însă, în perioada dinastiei Tudor, cei mai mulţi dintre englezii din clasele de jos consumau aproape exclusiv supe, preparate mai ales din legume, pe care le cultivau în grădinile de lângă casă. Varza şi morcovul erau ingredientele care nu lipseau din aceste preparate. Denumirea englezească a felului de mâncare – “soup” – îşi are originea în cuvântul “sop” care în Evul Mediu însemna o bucată mică de pâine uscată care mai întâi se înmuia într-un preparat lichid (o fiertură de fructe, legume sau carne, dar şi vin sau ceai), după care se mânca. Pentru anumite mese festive, se pregăteau chiar copturi de mărimea degetului, care se serveau cu vin, compot sau supă. În engleza modernă, cuvântul este luat şi cu sensul de “compasiune după o îndelungată suferinţă”.

In Jurnalul National, Jurnalul de bucatarie din 16 ianuarie 2008