Provocări culinare dintr-o celebră provincie franceză Reţete din Champagne

Una dintre cele mai reprezentative provincii ale Hexagonului, în ceea ce privește spiritul pur franțuzesc, Champagne, nu înseamnă doar... vin spumos, efervescent, cu gust perfect de sărbătoare. În această provincie a Franței s-au născut Racine și La Fontaine, Colbert și Mignard. Și tot aici peisajul e presărat cu catedrale și mănăstiri care se remarcă prin stilul arhitectural zis „ogival” sau „francigenum”, care sintetizează noblețea și farmecul Franței. În egală măsură este și o regiune a gastronomilor de geniu și nu doar a vinificatorilor care au creat un produs unic, cu denumire controlată, până într-atât încât nu este permisă folosirea termenului de „șampanie” decât pentru vinurile „șampa- nizate” aici, în cazul celorlalte fiind permise doar denumiri ca „spumoase” și „spumante”. Evident, vinul specific din Champagne se regăsește și în mâncărurile de aici ori măcar se va potrivi, organic, cu aceste mâncăruri.

Surâsul îngerului de pe catedrală

Pe de altă parte, provincia Champagne l-a făcut să vorbească astfel despre ea pe unul dintre marii „biografi” ai artei culinare franceze, Austin de Croze: „Champagne (n.r. - provincia) este blondă precum lanurile sale de grâu; blondă precum brânza de Brie, acest rege solar al brânzeturilor; blondă ca turmele de oi care șerpuiesc pe dealurile și câmpiile din sud; blondă ca magnificul său vin, care provoacă spiritul locuitorilor săi... Și tot el a inspirat, poate, acel surâs malițios al Îngerilor de pe zidurile sublimei catedrale din Reims”. Poate nu întru totul „blondă”, dar savuroasă (cu prisosință) este gastronomia acestui ținut, cu fricaseurile, jamboanele și picioarele ei de porc coapte. Cu supele șampenoaze (de vită, de iepure sau de pui). Cu afumăturile și salamurile și cârnații la grătar, din Bar-sur-Aube, Bar-sur-Seine, Rethel, Troyes, cu jamboanele din Reimes, cu știucile înăbuşite în șampanie, crapii la cuptor, cu păstrăvii cu smântână, cu matelotele de anghilă și racii cu sos de șampanie. Limba de vită înăbuşită, rinichii de miel sotați în șampanie, pateurile de Reims, cocoșul în șampanie (variantă a celebrului coq-au-vin), cu cârnați de iepure. Și mai ales cu întreaga listă de brânzeturi locale, de la Brie la brânza d’Ervy, la originalul „mosoffait” (brânză maturată, cu tarhon).

Pied de cochon à la Sainte-Menehould

Picioare de porc à la Sainte Menehoud

Ingrediente: 3 picioare de porc, 300 ml supă concentrată, 400 ml vin alb, 125 g unt, 2 cepe în care s-au înfipt câteva cuișoare, frunze de dafin, sare, piper.

Mod de preparare: despicați picioarele de porc pe toată lungimea lor și puneți-le la marinat într-o zeamă bună compusă din toate ingredientele de mai sus (mai puțin untul). După câteva ore, la rece, scoateți-le din marinade, ungeți-le cu unt, apoi puneți-le pe un grill (cu o tavă de dedesubt), la foc mic. Lăsați-le să se rumenească încet, ungându-le când și când cu sosul care se adună în tavă.

La farce champenoise

Umplutură șampenoază

Ingrediente: 500 g carne tocată (pregătită pentru cârnați), 1 ficat de găină sau de gâscă ori de iepure, 1 ceapă de mărime potrivită, usturoi, 1 ceapă eșalotă, 50 g unt, 100 ml șampanie, pătrunjel verde tocat, sare, piper, condimente (după gust).

Mod de preparare: luați ceapa, o căpățână de usturoi și una de ceapă eșalotă, tăiați-le fin și rumeniți-le în unt. Mutați-le într-o cratiță și turnați deasupra șampania, lăsați să fiarbă până se reduce la jumătate. Carnea pentru cârnați și ficatul (mărunțit) le amestecați cu pătrunjel tocat, sare, piper și alte condimente. Folosiți acest preparat pentru legume umplute (dovlecei, roșii, cartofi, ceapă albă), pentru plăcinte (în aluat frământat cu drojdie), pentru pateuri (în foetaj) sau chiar pentru chiftele cu sos de roșii.

Poulet à la Champesoise

Pui à la Champenoise

Ingrediente: 1 pui de 1,5 kg, 150 g slănină (tăiată felii subțiri), 1 ceapă mică, 2 eșalote, 2 morcovi, 1 legătură de țelină, 1/2 picior de vacă, 1/2 sticlă cu șampanie brut, 25 g unt, 250 g farsă (umplutură) în stil șampenoaz (după rețeta de mai sus).

Mod de preparare: umpleți puiul cu farsa deja pregătită, ungeți-l cu unt și bardați-l (înveliți-l) în feliile de slănină (puteți folosi și bacon). Într-o cratiță, adăugați restul de slănină cu legumele de mai sus, tăiate fin (eventual, morcovul va fi dat pe răzătoarea mare). Adăugați puiul, țelina și piciorul de vacă. Rumeniți, încet, la cuptor, apoi adăugați șampania brut. Aşezați cratița pe plită, dați focul mare și puneți un capac, după care lăsați să fiarbă la foc potrivit. Aşteptaţi să se răcească, degresați (grăsimea se va ridica deasupra) și serviți rece (zeama este deja gelificată, deci veți avea și crutoane de gelatină).

Brochet braisé au champagne

Știucă înăbuşită cu șampanie

Ingrediente: 1 știucă de mărime potrivită, 50 g slănină tăiată felii subțiri, 5-6 cepe mici, 1 morcov mare, usturoi, cimbru, dafin, 1/2 sticlă cu șampanie, 375 ml apă, 125 g unt, 2 linguri cu făină, 2 gălbenușuri, 3-4 linguri cu smântână, 6-8 pălării de ciuperci mici.

Mod de preparare: luați o știucă de mărime potrivită, scoateți-i pielea și înveliți apoi carnea în felii subțiri de slănină. Puneți pe fundul vasului câteva cepe mici, morcovi tăiați felii, usturoi, cimbru, dafin. Așezați deasupra știuca și turnați deasupra o jumătate de sticlă cu șampanie și o cantitate egală de apă. Adăugați sare, piper, puneți deasupra știucii bucățele de unt și dați la cuptor până se coace. Pentru sos, puneți într-o caserolă 75 g unt, puțină făină, o parte din zeama lăsată de știucă în vasul din cuptor, două gălbenușuri (bătute spumă și încorporate în sos), 3-4 linguri cu smântână și câteva pălării de ciuperci mici, fierbeți împreună la foc mic.

Le jambon de Reims en croute

Jambon de Reims în crustă

Ingrediente: 1,5 kg spată de porc, 1 l supă de oase, 500 ml vin alb, 6 eșalote, 2 cepe mijlocii, 1 buchet garni (pătrunjel, dafin, cimbrișor), piper boabe, tarhon, ciuperci, trufe, aluat de foetaj.

Mod de preparare: dezosați carnea de porc și puneți-o la saramură pentru câteva zile (o saramură nu foarte concentrată). Fierbeți apoi în sucul pe care și l-a lăsat carnea, cu plante aromatice, timp de cinci ore și jumătate. O dată fiartă, carnea o scoateți din vas și o presați, să iasă cât se poate de mult din zeama ei. După ce se răcește și se scurge bine carnea, se taie în bucăți de mărime potrivită, cu laturi egale și se învelește fiecare bucată în foetaj (ca la vol-au-vent), tăind un capac rotund, care se pune la loc și se va scoate abia la sfârșit, înainte de servire. Puneți în tavă și dați la cuptor până se rumenește foetajul. Separat, sotați ciupercile, cu trufe și cu șampanie. La masă, se servesc bucăţile de jambon în crustă împreună cu ciupercile și trufele în șampanie.

Fotografii surprinzătoare: Furculiţa înfiptă în… apa lacului Leman, la Vevey

Montată prima dată în 1995 şi “expulzată” după câteva luni, “reîntoarsă” pe cheiul din Vevey în 2007, cu prilejul expoziţiei “Couverts découverts”, “La Fourchette” a devenit, în sfârşit, oficial, unul dintre simbolurile oraşului. Englezul Thomas Coryat amintea în 1608, ca pe o curiozitate, obiceiul italienilor de a se servi de furculiţă, notând cu umor că, fiindcă adoptase obiceiul, fusese numit şi el “furcier” (sau “poartă furcă”). După patru secole, “Furculiţa din Vevey” a avut nevoie şi ea de ceva timp ca să fie acceptată.

Ar trebui să-i spunem: Furculiţa. Cu “F”. Câtă vreme, şi la propriu, şi la figurat, este cel mai mare obiect – instrument, tacâm – de acest fel care s-a construit vreodată. Iar dacă e să credem în legendele cu uriaşi, atunci cu siguranţă nu poate fi decât ustensila cu care vreunul dintre aceştia ducea la gură hălci imense de mâncare. Furculiţa de la Vevey, cu dinţii înfipţi în… apa lacului Leman, a devenit unul dintre simbolurile cantonului elveţian Vaud, ca şi viile de la Lavaux – cele intrate în patrimoniul UNESCO, datorită, pe de o parte, altitudinii la care cresc şi, pe de altă parte, efectului celor “trei sori” care coc strugurii. Dar despre vie şi struguri, altădată… Dacă vrei să-ţi dai o întâlnire de dragoste pe malul lacului, la Vevey, e suficient să spui: “Ne vedem la Chaplin”. De fapt, mai nimerit ar fi să zici “La Charlot”, pentru că personajul, iar nu actorul, este cel omagiat, printr-o sculptură în bronz, în mărime naturală. Dacă eşti român, cu siguranţă vei prefera alte două locuri de întâlnire, situate nu departe de geniul cinematografiei: bustul Annei de Noailles, visând la promisiunile timpului, ori pe cel al lui Eminescu, fixat pe un soclu din… cărţi de bronz. Însă de ceva vreme cel mai cunoscut reper este “La Fourchette”. “Furculiţa“. Citeste mai mult si vezi fotografiile pe Vacantierul.

Calatorii intiatice: Florenta

Indiferent din orice colt al lumii ai veni, Florenta te va incanta in cele din urma. Poate nu de la inceput, caci este precum vinul. Devine cu atat mai pretioasa cu cat trece timpul. Mai intai te nauceste. Te vrajeste cu atatea frumuseti si lucruri rare, incat uiti sa reactionezi. Dar dupa cateva zile, atunci cand impresiile incep sa se aseze in matca lor, le dai dreptate celor care spun despre Florenta ca este una dintre minunile lumii. Si intr-adevar te cucereste, din cap pana in picioare, cum spunea cineva, pentru totdeauna. Asa se face ca o vei vizita ani la randul fara sa te saturi. Devine o parte din tine.Calatoria initiatica in Florenta trebuie s-o incepi trecand raul Arno, raul care a dat nastere Florentei in anul 59 i.Hr. Este un “rau viu”, un rau a carui matca nu a fost regularizata. Asa ca, din loc in loc, se vad ochiuri de verdeata si mal, incat daca nu ai vedea aglomeratia din jurul tau, ti-ai putea inchipui cu usurinta ca esti in Evul Mediu. Trecand Ponte Vecchio (podul care i-a gazduit mereu pe negustorii aurari), ajungi in piata care-ti dezvaluie in fata ochilor unul dintre simbolurile orasului Florenta: Baptisterium si a sa “Poarta a Raiului”. Citeste mai mult pe Vacantierul.

Fantana calatorului…

De ghizdul fantanii de la poarta sta sprijinit cerul. “Fantana asta”, imi spunea bunicul, cu vocea indulcita de lumina lunii, “e axul lumii. Nu, draga mea, nu-i nici o saga! Uita-te, tu, numai cum rasar in ea stelele. Si uita-te si-n cer, sa vezi cum ii fac rotocoale-rotocoale apele, de-ai zice ca abia ce-am aruncat cu piatra in dansa…” Ii urmam vorbele si priveam apa – cu un firicel de teama innodandu-mi sufletul – cu trupul usor aplecat peste ghizdurile fantanii. Ma trageam apoi departe de adancul racoros si imi afundam privirea in inaltimi… Si-n ceruri se roteau cercuri de apa ori poate erau cercurile de stele ale Caii Lactee… Acolo, la fantana de langa poarta, din care beau apa toti trecatorii, am ascultat intaiele povesti. Si-n povesti fantanile erau odihnitoare, salvatoare, intelepte. Fata lor reflecta adevarurile de care nu te puteai ascunde si din miezul lor izvorau miracole. Sunetul lantului care aducea la lumina ciutura cu povesti era, pentru mine, asemeni unui cantec de leagan. “Apa poate fi buna si pentru suflete”, spunea bunicul in timp ce-mi intindea o ulcica plina cu apa abia scoasa din fantana… Citeste mai mult pe Vacantierul.

Ada Kaleh: fructe dintr-un paradis pierdut

Daca urcati scarile metroului din statia Titan si masurati la pas cateva strazi ce se pierd inspre plamanul verde al parcului de cartier e imposibil sa nu zariti acei smochini ca o oaza exotica intr-un peisaj cu blocuri din anii ’70. Desi frunzele lor patate nu mai ascund de mult fructe zemoase, iar trunchiurile au imbracat hainuta de postav pentru iarna, oamenii ii recunosc de la distanta. Primul gand a fost sa stiu cine i-a plantat si are grija de ei; prima revelatie: sa-l descopar pe botanistul amator, Gheorghe Bob, un pensionar mutat la Bucuresti in 1968 tocmai din insula Ada- Kaleh. Gheorghe Bob a trait pe un teritoriu lung de vreun kilometru si lat de jumatate. O insula asa de mica, incat Jules Verne i-ar fi putut pune elice! Ada- Kaleh a fost inundata in 1970 pentru a face loc acumularii de la Portile de Fier. Dar inainte de scufundare? Ce-a fost? Gheorghe Bob se asaza in dreptul ferestrei apartamentului sau de la etajul I si incepe sa ne povesteasca: “Aveam 6 ani cand, prin 1949, am vazut, pe Ada-Kaleh, pentru prima data, smochinii; asta era in curtea unui turc pe nume Hairi Nuri. Tot ce vezi cu ochi de copil ramane. In casa locuiau trei familii: noi, Omer Hairi si preotul ortodox roman..." Citeste mai mult pe Vacantierul.

Vacante de neuitat: Marmaris sau Ibizza Turciei!

Prea multă distracţie nu este nu este niciodată de prisos! Acesta este principiul după care se ghidează “Ibiza turcească”, staţiunea Marmaris, a cărei existenţă, pe parcursul unui an, este de-a dreptul oximoronică: iarna – un simplu sat de pescari, vara – cea mai exuberantă dintre destinaţiile de vacanţă ale unei ţări care oricum ne-a obişnuit cu marca turismului exclusivist. Nu au rămas foarte multe informaţii despre Marmaris, de-a lungul timpului, sau multe situri istorice. Cu toate acestea, oraşul nu a avut o istorie nici scurtă şi nici monotonă. Marmaris a fost la început un mic sătuc de pescari. Asta se întâmpla în urmă cu 3400 de ani, când în zonă s-a aşezat un mic trib al cărui conducător purta numele de Kar. Zona a fost numită Karla, după acesta. Localitatea s-a dezvoltat treptat şi a devenit un punct important în zonă. În 1522, Soliman Magnificul a cucerit oraşul pentru a-l folosi ca punct strategic în timpul asediului asupra Rodhosului. A ajutat la dezvoltarea zonei, reconstruind micuţa cetate ce o păzea şi care încă mai poate fi admirată şi azi. Este o adevărată bijuterie arhitectonică şi se spune că Soliman Magnificul, văzând noile ziduri ale cetăţii, ar fi rostit uimit: “Mimari as!” Adică: “Să fie spânzurat constructorul!” Şi nu pentru că ar fi avut vreun cusur, ci fiindcă totul era perfect, iar sultanul nu voia să mai existe vreo altă cetate la fel. Straniu mod de a-Ţi arăta admiraţia, atârnându-l în ştreang pe cel pe care îl admiri! Legenda nu e cu mult prea departe, însă, de cea a lui Dedal şi a fiului său Icar ori de legenda Meşterului Manole, ca să vă dau nişte repere mai apropiate de noi. Citeste mai mult pe Vacantierul.

Un lunch in Nepal

Rar am cunoscut o persoana ca prof. dr. Ovidiu Bojor! Octogenar – varsta la care multi semeni nu mai concureaza cu timpul, de o simplitate cuceritoare si un bun-simt mostenite din Maramuresul bunicilor sai, omul acesta aduce cu sine experienta anilor petrecuti la poalele Himalayei. Expert al Natiunilor Unite pentru programele de dezvoltare industriala, doctorul-farmacist a participat la numeroase misiuni in Asia (India, Tibet, Nepal), de unde s-a intors cu o descoperire ce-ar fi putut sa-i aduca Premiul Nobel. Despre ce este vorba? In cursul expeditiilor, el a observat ca in zonele de munte oamenii nu sufera de diabet. Urmarindu-le alimentatia curenta, a remarcat consumul de castravete asiatic, un soi amar, dupa care simteau imediat nevoia de zahar. Astfel, Ovidiu Bojor a descoperit insulina vegetala, extrasa din castravetele amar! Recuperare meritorie pentru memoria inaintasului sau, inventatorul insulinei sintetice, Nicolae Paulescu, cel care a pierdut Premiul Nobel dintr-o eroare birocratica. Insulina vegetala, sub forma medicamentului denumit INSUVEG, a devenit un panaceu pentru milioane de bolnavi carora Ovidiu Bojor le scrie, astazi, despre cum sa manance pentru a trai pana la adanci batraneti. In ultima sa carte, intitulata “Pledoarie pentru viata lunga”, citim despre cele sapte elemente care prelungesc existenta. Primul este alimentatia. Profesorul Ovidiu Bojor a descoperit insulina vegetala studiind alimentatia traditionala nepaleza. Citeste mai mult in articolul Un lunch in Nepal, cu prof. dr. Ovidiu Bojor, pe Vacantierul.

Jurnalul unei iubiri veneţiene. Vasile Alecsandri şi Elena Negri (2)

Pentru Vasile Alecsandri şi Elena Negri, şederea de două luni la Veneţia a însemnat cât o întregă viaţă fericită. Cei doi îşi făceau planuri pe termen lung, doreau să aibă un copil căruia îi hărăzeau o carieră de marinar, punându-i chiar şi un nume hazliu: Amiralul. (Nu va fi să se întâmple aşa. Alecsandri s-a căsătorit, în 1876, după nouăsprezece ani de la întâlnirea cu Paulina Lucaşievici, cea care îi va dărui o fiică, botezată Maria.) Îşi petreceau timpul făcând, adesea, lucruri simple: pozau, de exemplu, pentru portretele lor executate de pictorul Felice Schiavoni. (Căruia până la urmă îi vor refuza o lucrare, tocmai portretul Elenei, considerat nereuşit.; între lucrările lui Schiavoni s-a găsit apoi portretul unei doamne necunoscute, care ar putea fi al Elenei Negri. Pe de altă parte, după moarte iubitei lui, Alecsandri nu poate trăi fără să-i revadă chipul, aşa că îi comandă lui C.D. Rosenthal un portret, după un dagherotip – strămoş al fotografiei – făcut la Veneţia). Viaţa lor curgea necomplicat şi romantic. Cumpărau lucruri mărunte, cum ar fi o ramă de filigran pe hârtie pentru tablouaşul Niniţei – numele de alint al Elenei Negri, două pumnale mici, un covoraş roşu pentru gondola lui Antonio… două albume în care Niniţa pune două vederi cu Palazzo Benzon, una cu camera lor, de la etaj şi una cu inventarul lor casnic, menţionat cu rigurozitate de Alecsandri în jurnal: 6 felegeanuri şi 6 zarfuri, 1 ibric pentru cafea turcească, 1 maşină pentru cafea cu lapte, 1 oca de zahăr precum şi vanilie, un găvănoşel de muştar frantuzesc, 1 cutie de sardele de Nantes, mortadella şi brânză, fructe din belşug – inventar aflat într-un dulăpior pe care-l numiseră “mobila noastră” şi care va ajunge, în final, tot la Antonio. “Astfel, notează Alecsandri, timpul se perindă în plăceri, clipă de clipă, în conversaţii nebuneşti, în râsete neîntrerupte, în dulci reverii, în mici ocupaţii de gospodărie pline de farmec prin lipsa lor de însemnătate. Fie că afară plouă sau bate vântul, sau e furtună, în odăile noastre e întruna timp frumos. Când cerul se înseninează, mergem să ascultăm muzică şi colindăm, la întâmplare, cartierele Veneţiei, pe jos sau în gondolă. În zilele ploioase, stăm acasă, la gura sobei, vorbind despre noi înşine, despre ţara noastră sau despre copilul nostru.” Citeste mai mult pe Vacantierul. Despre iubirea dintre Vasile Alecsandri si Elena Negri afla mai multe aici. Citeste si jurnalul venetian al lui Nicolae Iorga aici si aici si aici si aici si aici si aici si aici. Despre Venetia citeste si aici.

Jurnalul unei iubiri veneţiene. Vasile Alecsandri şi Elena Negri (1)

În toamna lui 1846, doi tineri puteau fi văzuţi, la Veneţia, coborând din gondolă la uşa unei clădiri cu ferestrele dând spre Canal Grande, între Rialto şi Ca’Foscari. Clădirea de secol XVI de la numarul 3927 purta, ca şi astăzi, numele de Palazzo Benzon, iar în cartea de imobil erau proaspăt înscrise două nume: Domnul şi Doamna Alecsandri, Vallahia. Cuplul nu era căsătorit, însă armonia perfectă dintre poetul Vasile Alecsandri şi iubita sa, Elena Negri, justifica, pe deplin, părerea că alcătuiesc o familie. De fapt, îndrăgostiţii îşi stabiliseră aici, la 15 septembrie 1846, domiciliul temporar, pentru a face planuri de viitor şi a trăi (nu ştiau) cel mai frumos, dar şi cel din urmă capitol al poveştii lor de dragoste. Elena venise la Veneţia înaintea scriitorului; bolnavă de plămâni, spera să-şi recapete echilibrul sănătaţii în oraşul dogilor, printre opere de arta renascentiste, alături de omul pe care-l iubea cel mai mult. Se cunoscuseră în 1844, la moşia din Mânjina a lui Costache Negri, fratele Elenei şi prietenul poetului Alecsandri. Când nu ai nici 25 de ani, nimeni şi nimic nu te poate opri să te bucuri de viaţă. Veneţia era, pentru ei, promisiunea primului loc în care puteau sta împreună, zi şi noapte, departe de pudibonderia moldovenilor de-acasă. “Iubiţi! Iubiţi! Ne zice Veneţia cernită/ Iubiţi! Amorul vostru puternic e şi sfânt”, exclamă poetul în chiar prima zi a întâlnirii cu oraşul dogilor. Versurile acestea sunt scrise, cu certitudine, la Veneţia, în apartamentul lor de trei camere de la etajul Palatului Benzon. Citeste mai mult pe Vacantierul.

Itadaki Sushi sau Japonia din Floreasca

Jumătate “uliţă” patriarhală, jumătate pârleaz de sărit în lumea de fiţe a Dorobanţilor, strada pe care se află Itadaki Sushi – discretul restaurant japonez din Floreasca – nu te lasă să bănuieşti ce surprize îţi poate oferi şi cât de uşor vei ajunge la capătul lumii, chiar după prima… îmbucătură! Hai, după a doua, că nu toate felurile de sushi sunt atât de mititele, încât să le-nfuleci dintr-o dată. E de ajuns însă un simplu sashimi de somon ori un sushi nigiri spicy de ton ca să traversezi continente şi oceane – cam tot atât de “mers”, către est sau către vest – şi să ajungi în arhipelagul nipon. Cu popasuri sensorial-gustative în… Alaska sau în California (excelent e un California tobiko, “tapetat” în icre de peşte-zburător)… sau oriunde pe planetă, după “toanele” unui sushi-fusion (să-i spunem aşa, generic), care combină tradiţia japoneză cu cea europeană, într-o manieră neaşteptată. Osaka-maki conţine parmezan (regele brânzeturilor italiene) cu ton şi icre de somon, Itadaki-maki te-mbie cu carne “blândă” de scoici Saint-Jacques, fâşii subţiri de anghilă (peştele-şarpe) şi Philadelphia Cheese ş.a.m.d. Anume am omis, din şirul de ingrediente, orezul pregătit în stil japonez, cu bob lipicios şi tare, “marinat” în oţet de… orez, şi-o seamă de alte elemente tipic japoneze precum foiţa de alge, sosul de soia şi wasabi, căci e de la sine înţeles că ele se află acolo unde le e locul… Adică pe platoul de sushi. Citeste mai mult pe Vacantierul

Top 3 vacante: unde evadezi din Bucuresti

Nu trebuie să-ţi iei concediu pentru a descoperi România de lângă tine. Într-o singură zi, poţi experimenta o călătorie în deltă (si nu mă refer aici la Delta Dunării), ai şansa unei lecţii de istorie şi artă pe malul unui lac de poveste sau clipe de regăsire într-un spaţiu încărcat de har. Iata un top al evadarilor din Bucuresti, intr-un weekend canicular. 1. PARCUL NATURAL COMANA sau DELTA DE LÂNGĂ ORAŞ Se află la doar 35 de kilometri de Bucureşti, pe drumul către Giurgiu şi, deşi nu veţi întâlni nici un pelican, veţi putea crede întrutotul că vă aflaţi în Deltă. Stufăriş, bălţi şi canale pe unde trece din când în când câte o luntre. Un rai pentru sute de vieţuitoare, multe dintre ele fiind protejate prin lege. Dar asta nu este tot. Parcul Natural Comana cuprinde, pe lângă balta ce musteşte de viaţă, încă două rezervaţii ştiiinţifice (create special pentru a ocroti bujorul românesc, ghimpele şi mărgăritarul) şi o mănăstire despre care se crede că ar fi fost construită pe vremea lui Vlad Ţepeş. Cu siguranţă veţi găsi măcar un loc care să vă fure sufletul. Dacă vreţi să vă bucuraţi pe deplin, porniţi la drum cu maşina pe care aţi aşezat bicicletele. După ce ajungeţi în localitatea Adunaţii Copăceni, veţi face stânga, trecând prin satele Mogoşeşti, Grădiştea şi Comana. Taxa de intrare în parc este de doar doi lei de persoană, mult prea mică pentru şansa de a face o mică incursiune pe potecile umbrite de stejarii ce numără multe sute de ani (declaraţi monument al naturii). Traseele sunt marcate, existând, de altfel câteva puncte de reper. Citeste mai mult pe Vacantierul. Ai mai multe topuri de vacanta aici si aici si aici.

Vacanta in Franta: Reims - ingeri si sampanie

Grotele de calcar din apropierea localităţii franceze Reims ascund unele dintre cele mai savuroase comori. Mai aproape de miezul pământului, aici are loc marea prefacere din sticle. Vinul se transformă în cea mai bună şampanie. Cu mai bine de 1.600 de ani în urmă romanii extrăgeau de aici calcarul necesar construcţiilor, lăsând în urmă adevărate peşteri întunecoase şi reci. Sute de ani mai târziu, în plin Ev Mediu, deveniseră o ascunzătoare perfectă pentru cei care făceau contrabandă cu diverse mărfuri, puţini oameni încumetându-se să exploreze galeriile întunecate. A fost însă şi un timp în care pereţii de piatră au scăpărat de lumini şi au vibrat în sunetul muzicii. Ca o extravaganţă a unei epoci opulente, nobilii din Champagne organizau în străfundurile pământului petreceri unde se servea unul dintre cele mai bune vinuri franceze, ce putea rivaliza oricând cu cel din Burgundia. Citeste mai mult pe Vacantierul. m Citeste mai mult despre Reims aici. Citeste mai mult despre vacanta in Franta aici si aici si aici si aici.

Vacanta in Bulgaria: Primorsko

Primorsko, aflat în sudul litoralului bulgăresc, la 52 de kilometri distanţă de oraşul Burgas, este o staţiune cu multiple faţete. Pe de o parte, inedită este aşezarea ei, pe o limbă de pământ ce intră adânc în interiorul mării, astfel încât nu de puţine ori te vei simţi înconjurat de apă. Alt aspect important, care poate fi hotărâtor pentru alegerea destinaţiei de vacanţă, îl reprezintă prezenţa a două plaje, una în partea de nord – brăzdată de vânturi şi curenţi, cu valuri mari, ideală pentru amatorii de sporturi nautice (turiştii chiar pot încerca surfing), iar cealaltă în partea de sud – mult mai calmă, cu nisip fin, potrivită pentru familiile cu copii sau pentru persoanele romantice. În total, Primorsko are 10 kilometri de plaje (în topul plajelor bulgăreşti ca lungime), ce au primit distinctia Steagul Albastru, pentu condiţii şi impactul minim asupra mediului. Citeste mai mult pe Vacantierul. Alte sugestii de vacanta in Bulgaria gasesti si aici.

Malta. Jurnalul suveicii calatoare

Undeva, intr-o pagina din “Povestea vietii mele”, Regina Maria aminteste de Grota Albastra… Puteam noi – eu si suveica Mamei Ruta din Mandra Fagarasilor – sa ocolim acest splendid loc al iubitei sale Malta? Cu siguranta, nu! Doar ne-am propus sa vedem tot ce e mai frumos pe insula asta din mijlocul Mediteranei si sa acceptam orice provocare. Vom explora Grota Albastra si de pe inaltimi, cu binoclul, si de pe mare, apropiindu-se de ea cu o barcuta malteza de agrement, viu colorata… Nu ne este frica de apa, nici mie, nici suveicii – pana la urma, e o sora mai mica a barcilor, a plutelor si-a vapoarelor, si ca orice bucatica de lemn care se respecta are… instinctul de a pluti (la nevoie)… Si-apoi va vom povesti tot, ca sa va dam ghes de vacanta. Vacanta in Malta, fireste! Citeste mai mult pe Vacantierul. Citeste si aici si aici

Vacanţă în Thassos: un prânz la Neromulos

Ajungem în Thassos la un început de septembrie. Urcăm prin livezile de măslini, urmărind în stânga şi-n dreapta indicatoarele turistice către situri arheologice care adăpostesc ferme antice ori vechi mori de ulei. Şi, după ce trecem de bătrânul şi pitorescul sat Theologos (introdus de Ministerul Culturii din Grecia, integral, pe o listă a monumentelor arhitectonice de patrimoniu), tăiem un colţ dintr-o pădure de platani spre a ajunge, în sfârşit, la destinaţia noastră: o tavernă liniştită, lângă care susură un izvor. Acolo ne aşteaptă Melina şi Vasilis Stamos, doi tineri thassioţi care vor să ne impărtăşească proiectul lor. Suntem la “Neromulos” (sau “Moara de apă”; deşi turiştii o ştiu mai mult după numele său englezesc: “Watermill”), lângă izvorul Sfântului Vasile. Pe insula Thassos, cele mai multe dintre sursele de apă au o legendă, căci au apărut datorită unei minuni. Majoritatea sunt înfăptuite de Arhanghelul Mihail. Dar aceasta de aici a fost făcută de Sfântul Vasile, într-o zi de început de an. Mai multe nu ştiu să ne desluşească Melina şi Vasilis, căci legendele, aici, în Thassos, sunt tot atât de multe câte boabe de nisip pe plaja însorită. Nu ţi-ar ajunge o vacanţă întreagă să le afli… Citeste mai mult pe Vacantierul.

Muzeul din suflet, muzeul de-acasă… Mărturisirile unui colecţionar

“Când îmi place un obiect, îl cumpăr. Apoi, îl las în aşteptare. Îl contemplu, îl şterg de praf… După ce m-am împrietenit cu el, îi caut un loc în casă. Dacă e un obiect mic, după un timp, mă întreb «unde l-am pus…»? Sper să mă pot opri cândva, pentru că am făcut din camere un depozit. Lucrurile se sufocă între ele.” Cuvintele acestea vin de la un colecţionar. Alin Ciupală a fost, 43 de ani, muzeograf la Doftana şi la Castelul Peleş. Acum, s-a retras în liniştea casei sale din Câmpina, contemplându-şi colecţia de rarităţi. “«Nu, nu sunt un colecţionar» – mă corectează el în timp ce urcăm scările interioare ale muzeului sui generis – strâng doar obiecte care creează o ambianţă. COLECŢIONARUL. “Cele mai multe sunt «relicve din vremuri frumoase».” Pentru Alin Ciupală, “vremurile frumoase” înseamnă, obligatoriu, sfârşitul secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea şi perioada interbelică. Sunt cărţi cu valoare bibliofilă, scrisori, fotografii, tablouri, arme, veselă şi mobilier – aranjate în cele câteva camere după o formulă numai de el ştiută. Atrag atenţia farfuriile cu portretele regilor şi reginelor României, care, prin tradiţie, se dădeau de Moşi. Mulţi oameni din Sinaia mai păstrează aceste farfurii, cu toate că unii, în perioada comunistă, de teama persecuţiilor, le-au aruncat… Pe un bufet florentin sunt aşezate servicii şi platouri pentru ocazii, porţelanuri cu ştampila manufacturilor Meissen şi Rosenthal ori unicate pictate de artistul englez Talbot. Într-o cameră, la etaj, facem cunoştinţă cu colecţia de piuliţe şi recipiente pentru mirodenii. Ne intrigă formele ciudate ale unor ustensile de bucătărie folosite pentru a servi sosurile şi friptura. Focalizăm pe un foarfece Solingen, aparent banal, asemănător cu cel pentru viţa-de-vie, dar care se dovedeşte a fi instrumentul ideal pentru tăierea oaselor şi a fileului. Inele pentru şerveţelele de masă, recipiente din porţelan fin japonez “coajă de ou”, argintărie “art nouveau” semnată Kristof – argintarul oficial al Casei Regale, vase corespunzătoare felurilor de mâncare, conform regulilor de protocol din “vremurile frumoase” ale colecţionarului Ciupala… Citeste mai mult pe Vacantierul

Vacanţă în Thassos: Legendele Sfântului Atanasie cel Mare

Păstrătorul cheii de la Biserica Sf. Atanasie din Kastro e Kosta Makedos, al cărui neam se trage din Alexandru cel Mare şi moşteneşte, din tată în fiu, cifrul sofisticatului sistem de blocare a uşii principale. Pe insula greacească Thassos există un loc de unde poţi privi liniştit Athosul, călătorind, peste Marea Egee, doar prin fascinaţia şi puterea gândului. Acesta e orăşelul Limenaria, pe care l-aş numi „fereastra unei mitologii privind către altă mitologie”. În Evul Mediu, Limenaria nu exista pe hartă şi primii săi locuitori par a fi fost minerii germani de la „Spiedel”; ei au început să sape măruntaiele pământului roşiatic chemând în ajutor oamenii de dincolo de criniera muntoasă, de la Kastro. Dacă vrei să pătrunzi secretul insulei, urcă drumul şerpuind printre măslini până la Kastro, unde thassioţii au trăit, sute de ani, în izolare, de frica piraţilor, aşteptând ca lumea modernă să-i cheme pe ţărm ca să ridice alte sate turistice. Kastro e situat în vârful plat al unui munte, pe care azi stau înfipte ruinele cetăţii genovezului Jacob Gatelluzzi, stapân cândva peste Thassos şi Lesbos, ruine din care s-a rezidit, zice-se, cu sute de ani în urmă, biserica-monument a Sfântului Atanasie. Din locul său, biserica priveşte spre Athos, unde, în secolul al X-lea, sfântul ridica, cu mâinile sale, prima lavră a călugărilor ortodocşi din Muntele Sfânt. Pustiu, în restul anului, Kastro se-nsufleţeşte, pe 18 ianuarie, de hramul sfântului, când oamenii urcă la praznic. Trei zile, biserica devine o neîncăpătoare trapeză: mâncărurile („coulbani”) se aşază pe masa comună, iar naosul se umple de cântece vesele. Legenda spune că, pe 18 ianuarie, la Kastro, nimeni nu se îmbolnăveşte şi nimeni nu suferă vreun accident. Cel mult, acei care nu cred rămân zăvorâţi în biserică. Poate chiar Sf. Atanasie îi încuie căci, nu de puţine ori, Kosta, păstrătorul cheii, a trebuit să intervină spre a scoate din încurcătură vreun rătăcit. Citeste mai mult pe Vacantierul.

Basmati – dragoste la prima degustare

Surprinzătoare şi, în unele aspecte ale ei, contrariantă, India mi-a oferit şansa unei iubiri la prima... degustare. Orezul basmati – cereală unică, a cărei savoare nu poate fi „povestită”, pentru că nu sunt cuvintele îndeajuns de parfumate pentru ea...
A fost neaşteptată invitaţia de a participa la prima conferinţă internaţională dedicată exclusiv acestui tip de orez – „Basmati For The World 2011” ? într-un New Delhi fierbinte al sfârşitului de toamnă indiană (care m-a făcut să exilez, câteva zile, paltonul şi cizmele, în camera de hotel). O călătorie lungă cât trei sferturi de zi m-a adus, în zorii înveliţi în smog, în trepidantul oraş „milionar” al Indiei. Şi după numai două ore de somn, la micul dejun, aveam să gust pentru prima oară basmati. „Ah!”, am exclamat. „Ce condimente aţi folosit, de unde atâta savoare?”, l-am întrebat pe micul ajutor de bucătar care tocmai îmi pregătea o „dosa” (un fel de... să-i spun turtă, să-i spun clătită?... foarte subţire, crocantă şi fină, pe care mi-a întins-o s-o gust, alături de trei feluri de chutney – sos tradiţional, picant – cu mentă, cu nucă de cocos, cu mango).
„Nu i-am pus nimic. E pur şi simplu orez fiert”, mi-a răspuns, lăsându-mă să cred ce-oi vrea, până la urmă... În timpul conferinţei, apoi în lungile discuţii cu reprezentanţii APEDA şi AIREA (autoritatea guvernamentală de resort şi asociaţia profesională care au organizat conferinţa), dar şi cu bucătarii indieni sau străini ori cu oamenii simpli, ce mi-au devenit între timp prieteni, aveam să aflu că lucrurile stăteau chiar aşa: nici un fel de condiment nu era necesar pentru a da savoare orezului basmati.
Citește mai departe articolul de pe blogul Miracolele Asiei.

Dieta strămoşilor

Una dintre temele predilecte ale expoziţiilor Muzeului Alimentarium din Vevey (Elveţia) o reprezintă cea a dietelor alimentare în diferite epoci istorice ale umanităţii, de la preistorie la epoca modernă. O analiză mai profundă a acestui subiect poate conduce la concluzii surprinzătoare.
Ca turist curios, interesat de acest domeniu, am vizitat şi eu Muzeul Alimentarium, cu prilejul câtorva dintre expoziţii, din care am reţinut „Les mangeurs de l’an mille” (cu alte cu­vin­te, ce se mânca la anul 1000), „De la cuisine à l’usine” (din bucătărie în uzi­nă), precum şi o alta dedicată evo­luţiei di­e­tei alimentare de-a lungul is­toriei. Des­pre dieta strămoşilor ne-am propus să vorbim de această dată.

Vizita la muzeu avea să îmi prilejuiască mai multe revelaţii. Una dintre ele este aceea că strămoşii noştri de acum 40.000 de ani, primii „homo sapiens sapiens”, erau mai sănătoşi de­cât suntem noi astăzi (luaţi per an­samblu). Datorită faptului că dieta lor era în principal frugivoră – bazată pe ră­dăcini, frunze, nuci, miere, se­min­ţe, grăunţe, legume, ciuperci – şi doar într-un procent redus consumau carne, peş­te, lactate – se pare că aveau o spe­ranţă de viaţă de peste 60 de ani, o înăl­­ţime medie de 1,75 m bărbaţii, res­­­pectiv 1,65 m femeile, erau supli, agili şi, lucrul cel mai important, aveau dinţi foarte buni. Se ştie că o dantură să­­­nă­toasă este garanţia unui corp să­nă­­­tos şi chiar dacă oamenii nu se aleg că­­u­tându-i după dinţi, precum caii, nu trebuie să ne neglijăm dinţii. (O zi­ca­­lă veche spune că omul îşi sapă groapa cu dinţii; asta vrea să exprime două ade­­văruri – pe de o parte, că, în funcţie de ceea ce mâncăm, putem să ne asi­gu­­­răm o viaţă sănătoasă, şi, pe de altă par­­te, că sănătatea dinţilor e importantă pentru sănătatea fiecăruia).

Urmărind reperele expoziţiei el­ve­ţiene, aveam să mai aflu că acum zece mii de ani şi ceva, odată cu transforma­rea oamenilor din cu­le­gători şi vânători în cultivatori şi cres­cători de animale, o dată cu diversificarea modalităţilor de tratare termică şi conservare a hra­nei, lucrurile au în­ceput să se schimbe, in­clusiv în ceea ce priveşte calitatea ali­mentaţiei. Nu a contat întotdeauna ce e mai hră­ni­tor, ci ce e mai uşor de în­tre­ţinut, mai profitabil, mai comod. Unii cercetători spun azi că, dacă ar fi ştiut cât se va de­te­riora starea de sănă­t­ate a urmaşilor lui, „homo sapiens sapiens” nu s-ar fi grăbit să evolueze.

In Jurnalul de Duminica, 29 iunie 2011

O alimentaţie bogată în antioxidanţi ne asigură starea de bine la început de primăvară

O dată cu trecerea iernii, organismul este mai slăbit şi demineralizat, având nevoie de resurse energetice pentru a face faţă schimbărilor de temperatură şi luminozitate. De aceea, este recomandat ca înainte de venirea primăverii să se adopte o alimentaţie naturală, bogată în antioxidanţi, organismul fiind astfel pregătit pentru modificările cauzate de trecerea de la un anotimp la altul.
Conform studiului furnizat de NESCAFE, antioxidanţii produşi de organism nu reuşesc să reducă complet efectele radicalilor liberi, de aceea avem nevoie de antioxidanţii din alimentaţie. În plus, pe măsura înaintării în vârstă nivelul antioxidanţilor produşi de organism scade, fiind necesar să consumăm cât mai multe alimente cu efect antioxidant.
Fructele şi legumele care conţin vitaminele E, C, seleniu şi carotenoizi, precum beta-caroten ar trebui incluse în alimentaţia zilnică. Vitamina C poate fi regăsită în citrice, kiwi, fructe de pădure, iar Vitamina E în cereale, seminţe de floarea soarelui, migdale, ulei vegetal şi verdeţuri. Carotenul poate fi asigurat prin consumul de cartofi, morcovi, mango, spanac, broccoli. De asemenea, printre alimentele bogate în antioxidanţi se enumeră şi cafeaua, care păstreaza intacta cea mai mare parte a antioxidantilor.
Antioxidantii din cafeaua solubila contribuie la protejarea celulelor sanatoase impotriva deteriorarii cauzate de oxidanti, fiind benefici pentru starea generala a organismului in orice perioada a anului.
“Trecerea de la un anotimp la altul, mai exact la o temperatura diferita, determina slabirea organismului. Pentru a preveni starea de oboseala, lipsa de vitalitate si energie care se pot instala odata cu venirea primaverii, este recomandat sa avem o alimentatie echilibrata. Consumul zilnic a minim 5 portii de fructe si legume proaspete contribuie la nivelul necesar de antioxidanti. De asemenea, cafeaua solubila 100% naturala este o sursa de antioxidanti, daca se pastreaza un consum moderat de 2-3 cani de cafea pe zi.”, declara Elena Casapu, specialist NESCAFE in nutritie.
Mai multe studii citate de NESCAFE au demonstrat ca antioxidantii naturali sunt esentiali pentru a ne mentine starea de sanatate, important este ca acestia sa fie obtinuti din alimente. Astfel, alimentele cu un continut mare de antioxidanti trebuie sa constituie baza elementelor nutritive pe care le luam din surse exterioare.