În 1912, cînd radioul lui Tesla şi Marconi abia învăţa “să meargă”, principala sursă de informaţie a lumii civilizate era ziarul. “Cablogramele”, “marconigramele” şi “telegramele” purtau ştirile mii de kilometri.
Industria presei asigura, la începutul secolului trecut, o importantă punte transoceanică, interesul europenilor pentru America dovedindu-se aproape egal cu cel al americanilor pentru Europa. E explicabil, astfel, de ce naufragiul Titanicului a şocat ambele continente, fiind oglindit cu lux de amănunte de agenţiile de presă şi de ziarele de la Londra, Berlin şi Paris, ca şi de cele de la New York sau Los Angeles, aflate în alertă totală.
UPI. Agenţia United Press International îşi anunţă abonaţii la 16 aprilie că, în catastrofa Titanicului, a murit majoritatea bărbaţilor de pe vapor. Mare parte dintre ei – oameni cu foarte mulţi bani. La sediul Companiei White Star Line, care deţinea transatlanticul, au sosit, de îndată, rudele celor daţi dispăruţi, pentru a face presiuni asupra patronilor, în încercarea de a-i determina să continue căutările şi după ce vasul Carpathia a abandonat acţiunea, plecînd spre ţărmul american, împreună cu supravieţuitorii culeşi de la locul dezastrului. Agenţia relatează scene dramatice petrecute la oficiul White Star Line, în care milionari şi soţii de milionari îşi ofereau întreaga avere pentru salvarea unui membru din familie. Răspunsul companiei, din nefericire, era acelaşi: “Am făcut tot ce am putut. Banii nu ajută la nimic!”…
PRESA OCCIDENTALĂ. The New York Times – şi alte ziare newyorkeze, precum New York American, Herald Evening Post şi Sun –, dar şi The Washington Post, Evening Star, Boston Globe, London Times sau London Herald trasează drama Titanicului, de la coliziune pînă la cumplitul deznodămînt. “Cel mai mare vapor de linie s-a scufundat la 2:20 dimineaţa”, titrează New York Times în ediţia din 16 aprilie 1912. “Salvarea a venit prea tîrziu”, scrie ziarul, “exceptînd cîteva sute de oameni care au încăput în bărci, respectînd principiul «primii – femeile şi copiii»“. Alte titluri din ziar: “Vasul Carpathia se îndreaptă spre New York cu supravieţuitorii.” “Vaporul California caută urme la locul dezastrului”. “După Titanic, navele de linie nu vor mai pleca fără sistem de comunicaţii TFF”… Adevărate “breaking news”, ele au ţinut prima pagină timp de două săptămîni.
Ziarul german Berliner Zeitung am Mittag publică la 20 aprilie o telegramă din New York, anunţînd sosirea vaporului Eutonia, care a trecut pe lîngă locul catastrofei Titanicului. Căpitanul Eutoniei a fotografiat mai multe blocuri de gheaţă lungi de cîte 500 metri şi înalte de 100 metri. Marsthon, un amic personal al căpitanului Smith de pe Titanic, povesteşte, într-un interviu, că acesta, cu cîteva zile înainte de plecarea vaporului din Southampton, i-a spus: “Dacă s-ar întîmpla ca nava să se ciocnească în drum cu un bloc de gheaţă, apoi să ştii că nu dispun de bărci de salvare decît numai pentru jumătate din numărul pasagerilor”. Tot la 16 aprilie, The Daily Mirror anunţa scufundarea tragică a Titanicului, considerînd dezastrul de departe cel mai răsunător din istorie. Ziarul făcea şi cîteva observaţii privind instinctul de conservare în situaţii de panică: “Din cele 16 bărci de salvare încărcate cu pasageri de pe Titanic, doar una s-a întors după scufundare, ca să găsească alţi supravieţuitori”. Ziarul parizian Le Matin publică la 19 aprilie relatarea a trei pasageri francezi de pe Titanic. Ei spun că, în primul moment, nimeni nu voia să creadă în posibilitatea scufundării transatlanticului. Cu mare greutate, ofiţerii au putut convinge pasagerii să coboare în bărci. Odată ajunşi acolo, toţi se aşteptau să fie readuşi la bordul vaporului. În vremea aceasta, din ordinul căpitanului Smith – care era foarte surescitat şi nu ascundea pericolul catastrofei – orchestra cînta bucăţi vesele. “Timp de trei ore, am fost jucăria valurilor în bărcile de salvare. Descărcam întruna revolverele, ca să fim auziţi de vreun vapor din apropiere. 50 de nenorociţi căutaseră salvarea într-o luntre improvizată, dar aceasta s-a răsturnat şi toţi s-au înecat. După Hurd, redactor la Evening Post şi care se afla printre pasagerii Titanicului, numărul morţilor era de vreo 1.700, iar supravieţuirea altora s-a datorat telegrafistului de pe vasul Carpathia, care nu se dusese să se culce, ca de obicei, înregistrînd astfel întîmplător primul apel al Titanicului.
OSTRACIZAREA LUI ISMAY. Los Angeles Herald, din 30 aprilie 1912, se ocupă de Joseph Bruce Ismay, businessman britanic, manager al companiei navale White Star Line. El elaborase strategia construirii a trei mari vase de linie, Olympic, Titanic şi Britannic. J.B. Ismay s-a aflat la bordul Titanicului la ciocnire, fiind ulterior salvat pe una dintre bărci. Se spune că în momentul scufundării s-a întors cu spatele, neputînd să suporte imaginea dezastrului. Ajuns în New York, la 18 aprilie 1912, acesta a fost obligat să dea lămuriri în Senatul SUA cu privire la catastrofă. Presa l-a dispreţuit, considerîndu-l laş şi pocindu-i numele în J. “Brute” Ismay. Se spune că însuşi magnatul presei, William Randolph Hearst, l-ar fi trecut pe lista duşmanilor personali, dezlănţuind această vendetă. Deşi, ulterior, J.B. Ismay a cheltuit mulţi bani pentru a susţine marina britanică în primul război mondial, societatea londoneză l-a ostracizat, aruncîndu-l în dizgraţie pentru tot restul vieţii.
In Jurnalul National, Editie speciala din 15 aprilie 2008
Se afișează postările cu eticheta Titanic. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Titanic. Afișați toate postările
miercuri, 16 aprilie 2008
Relaţiuni asupra naufragiului
Ciocnirea Titanicului de blocul de gheaţă şi momentele dramatice care au urmat au fost relatate de o serie de martori oculari. Impactul acestuia a fost atît de puternic, încît vasul a fost aproape rupt în două. În momentul ciocnirii, vaporul s-a ridicat la o înălţime relativ mare, recăzînd apoi brusc.
RELATAREA LUI DOGE. Operaţiunea de salvare cu ajutorul bărcilor a durat o oră şi jumătate. După aceasta, Titanicul a încercat să se elibereze din cercul de gheaţă în care se afla închis, dar toate încercările echipajului au fost zadarnice. Momentul este povestit în ziarul Universul de un oarecare Doge: “Cea mai mare parte a pasagerilor se afla în pat în momentul ciocnirii. Din cauza violenţei acesteia, mulţi dintre ei au fost azvîrliţi jos din culcuşurile lor. Toţi au dat năvală pe puntea plină de apă şi bucăţi de gheaţă. (…) Dintru-ntîi, ofiţerii izbutiră să menţină ordinea, dar nu trecu mult şi toată lumea se repezi spre bărcile de salvare. În învălmăşeală, s-au descărcat mai multe focuri de revolver. Mulţi dintre acei care voiau să înlăture femeile şi copiii de la bărcile de salvare, au fost împuşcaţi de oamenii din echipaj. (…) Am alergat în cabină, spre a-mi lua nevasta şi copilul, dar nu i-am găsit. M-am întors pe punte. Auzii strigîndu-se că mai e loc pentru trei persoane într-o barcă de salvare. În clipa următoare, m-am pomenit îmbrîncit în barcă. Văzui apoi cum Titanicul se apleacă pe o coastă. Barca în care mă găseam era atît de plină de pasageri salvaţi, că mulţi din ei au trebuit să stea în picioare, înghesuiţi unii în alţii. (…) Din toate părţile am auzit strigătele disperate ale sutelor de nenorociţi care se luptau cu valurile, dar nu era chip să mai luăm pe vreunul dintre ei în barcă. Femeia şi copilul – termină Doge – i-am regăsit mai tîrziu, pe Carpathia”…
TELEGRAFISTUL. Interesantă e şi relatarea telegrafistului Bride: “În noaptea catastrofei stam îmbrăcat, culcat pe canapeaua din cabina telegrafică. Deodată, intră în cameră căpitanul Smith şi zise: «Vaporul s-a ciocnit cu un sloi de gheaţă. Eu mă duc să constat pagubele. Aparatele să fie gata pentru orice eventualitate». Zece minute mai tîrziu căpitanul s-a înapoiat şi mi-a spus: «Telegrafiaţi în toate direcţiile pentru ajutor». După cîteva minute reveni din nou şi strigă: «Vaporul e pierdut!». După ce am telegrafiat în toate direcţiunile şi am stabilit legătura cu vaporul Carpathia, m-am dus să aduc colace de salvare. Cînd m-am întors, m-am pomenit din nou cu căpitanul Smith, care a spus: «Plecaţi şi căutaţi să vă salvaţi singuri viaţa. Fiecare trebuie să se îngrijească acum de sine însuşi»…”.
2223
Din totalul de 2.223 de persoane care călătoreau pe Titanic, au supravieţuit catastrofei doar 706; 1.517 oameni şi-au pierdut viaţa. Dacă bărcile lansate la apă ar fi fost încărcate la întreaga capacitate, ar fi putut fi salvate 1.178 de persoane. La clasa I au supravieţuit 199 de pasageri (60% din total, la această clasă) şi 130 au murit. La clasa a II-a, 119 (reprezentînd 44%) au fost salvate, iar 166 au murit. La clasa a III-a, 174 au fost salvate (25%) şi 536 au pierit… Din rîndul echipajului, 214 de marinari au fost salvaţi (24%) şi 685 au murit. La modul general, 1.347 de bărbaţi (80%) şi 103 femei (26%) de pe Titanic şi-au găsit moartea. Acestora li se adaugă 53 de copii (50% din totalul celor aflaţi pe vas). Majoritatea deceselor au fost cauzate de hipotermie, la minus două grade Celsius. Doar 12 persoane supravieţuitoare au putut fi pescuite din ocean. Ca o notă particulară, întreg compartimentul inginerilor a rămas la post, pentru a menţine funcţionarea sistemului electric al navei.
3000
Vasul Titanic zace scufundat la o adîncime de peste 3.000 de metri, pe fundul Oceanului Atlantic, ascunzînd o uriaşă comoară. Valoarea diamantelor şi a perlelor pierdute în naufragiul Titanicului este de 25 de milioane de franci (la evaluarea anului 1912). Bogătaşii care se aflau pe bordul vaporului erau asiguraţi pentru sume foarte mari. Iată ce menţionează ziarul Universul: “Head, din Londra, pentru 25 de mii lire sterline; doamna Widener, care avea cu dînsa trei preţioase coliere de perle, era asigurată pentru 150.000 lire. Printr-o clauză specială, prevăzută în asigurare, doamna Widener era obligată să poarte, zi şi noapte, colierele la gît”. Soţia cunoscutului bancher Widener avea să se numere printre supravieţuitori, fiind salvate şi perlele sale. Cea mai renumită piatră preţioasă dispărută cu Titanicul este marele diamant “Hope”, supranumit “diamantul albastru”, unul dintre cele mai mari şi mai scumpe diamante din lume. El valora atunci 1,5 milioane de mărci şi aparţinea multimilionarului Max Lean.
Gheţarul care a strivit Titanicul
“Lumea întreagă a fost cuprinsă de un fior de groază cînd a aflat dezastrul catastrofal al transatlanticului Titanic. Înfricoşata ştire despre naufragiul giganticului oraş plutitor ce se afla în primul său voiaj spre NewYork s-a răspîndit cu iuţeala fulgerului pe întregul glob unde a putut pătrunde scînteia telegrafului!
Îngrozitor a fost puternicul avertisment dat omenirii că elementele naturii încă nu sunt subjugate supremaţiei omului şi că dejoacă cu un singur gest brutal cea mai ingenioasă creaţiune a creierului său neastîmpărat. Şi astă dată n-a fost un fenomen grandios al naturii care a nimicit truda omului, ci un simplu mers firesc al legii ei care a dat lumii de ştire printr-un semn vulgar ce jucării sînt chiar aceşti uriaşi plutitori faţă de puterea brută a unui comun gheţar!
Munca cea mai încordată a mii de oameni care au clădit în ani de zile cel mai modern, luxos, grandios şi spaţios bastiment din lume a dispărut – lovit de moarte de uriaşul gheţar, în imensitatea oceanului, ca un mic grăunte risipit de vînturi pe cîmpii.
Dar nu deplîngem numai paguba materială, banul, averile, am putea zice chiar comorile, care s-au scufundat în neantul mărilor, ci mai cu seamă deplîngem victimele acestei nenorociri mondiale care zac astăzi cu miile în fundul oceanului, fără ca acei ce-i iubesc să poată vărsa o lacrimă pe mormîntul lor şi să-l împodobească cu flori! (…) Toţi aceşti mult şi adînc iubiţi au găsit moartea în nemiloasele valuri şi dorm somnul cel de veci într-un singur şi acelaşi umed mormînt, fără deosebire de rang, de clasă şi de avere! (…) Bilanţul funebru al celor dispăruţi în catastrofa de pe cel mai rapid şi cel mai mare pachebot, Titanic, ne arată cît de mic şi cît de slab este regele animalelor – omul – faţă cu suprema forţă a naturii: moartea.
Care dintre marile transatlantice plutitoare putea oferi pasagerilor o siguranţă mai mare decît uriaşul Titanic?
Cînd a fost lansat acest Goliat al vapoarelor, s-a făcut în jurul său o vîlvă de neînchipuit în presa engleză şi-n cercurile maritime de pretutindeni. Era considerat ca un triumf al arhitecturii navale britanice. Trei mii de pasageri şi oameni de echipagiu puteau fi îmbarcaţi, nutriţi, punîndu-li-se la dispoziţie tot ce confortul modern a inventat.
Pe bord se găseau: o sală de mîncare pentru 1.500 de persoane, băi, o piscină, săli de joc, saloane luxoase şi apartamente rezervate. Pentru 22.000 de franci – preţul acestor apartamente – pasagerul avea cea mai luxoasă călătorie peste ocean şi cea mai comodă eleganţă, ce se găseşte numai pe bordul yachturilor particulare. (…) Dar răul de mare? Glumiţi, se vede. Bastimentul e atît de stabil, maşinaţiunea atît de puternică, încît nu simţi cea mai mică clătinătură.
Uiţi că trăieşti într-un vapor. Ai iluzia că eşti într-un hotel grandios, cu o terasă minunată de pe care se vede marea!... Ce bine e să trăieşti aci!... (…) Ce rafinament, ce lux; fiecare colţ zice ceva. Tot ce civilizaţia omenească a găsit mai bun, mai frumos şi mai elegant găsiţi în acest oraş plutitor. Dar colo, colo din depărtări se vede ceva alb, vag: e cimitirul-gheţar, iceberg-ul – e Moartea!”
Fragment din articolul “Înfricoşatul gheţar care a strivit vaporul Titanic”, publicat în Gazeta Ilustrată din 14/27 aprilie 1912.
In Jurnalul National, Editie speciala din 15 aprilie 2008
RELATAREA LUI DOGE. Operaţiunea de salvare cu ajutorul bărcilor a durat o oră şi jumătate. După aceasta, Titanicul a încercat să se elibereze din cercul de gheaţă în care se afla închis, dar toate încercările echipajului au fost zadarnice. Momentul este povestit în ziarul Universul de un oarecare Doge: “Cea mai mare parte a pasagerilor se afla în pat în momentul ciocnirii. Din cauza violenţei acesteia, mulţi dintre ei au fost azvîrliţi jos din culcuşurile lor. Toţi au dat năvală pe puntea plină de apă şi bucăţi de gheaţă. (…) Dintru-ntîi, ofiţerii izbutiră să menţină ordinea, dar nu trecu mult şi toată lumea se repezi spre bărcile de salvare. În învălmăşeală, s-au descărcat mai multe focuri de revolver. Mulţi dintre acei care voiau să înlăture femeile şi copiii de la bărcile de salvare, au fost împuşcaţi de oamenii din echipaj. (…) Am alergat în cabină, spre a-mi lua nevasta şi copilul, dar nu i-am găsit. M-am întors pe punte. Auzii strigîndu-se că mai e loc pentru trei persoane într-o barcă de salvare. În clipa următoare, m-am pomenit îmbrîncit în barcă. Văzui apoi cum Titanicul se apleacă pe o coastă. Barca în care mă găseam era atît de plină de pasageri salvaţi, că mulţi din ei au trebuit să stea în picioare, înghesuiţi unii în alţii. (…) Din toate părţile am auzit strigătele disperate ale sutelor de nenorociţi care se luptau cu valurile, dar nu era chip să mai luăm pe vreunul dintre ei în barcă. Femeia şi copilul – termină Doge – i-am regăsit mai tîrziu, pe Carpathia”…
TELEGRAFISTUL. Interesantă e şi relatarea telegrafistului Bride: “În noaptea catastrofei stam îmbrăcat, culcat pe canapeaua din cabina telegrafică. Deodată, intră în cameră căpitanul Smith şi zise: «Vaporul s-a ciocnit cu un sloi de gheaţă. Eu mă duc să constat pagubele. Aparatele să fie gata pentru orice eventualitate». Zece minute mai tîrziu căpitanul s-a înapoiat şi mi-a spus: «Telegrafiaţi în toate direcţiile pentru ajutor». După cîteva minute reveni din nou şi strigă: «Vaporul e pierdut!». După ce am telegrafiat în toate direcţiunile şi am stabilit legătura cu vaporul Carpathia, m-am dus să aduc colace de salvare. Cînd m-am întors, m-am pomenit din nou cu căpitanul Smith, care a spus: «Plecaţi şi căutaţi să vă salvaţi singuri viaţa. Fiecare trebuie să se îngrijească acum de sine însuşi»…”.
2223
Din totalul de 2.223 de persoane care călătoreau pe Titanic, au supravieţuit catastrofei doar 706; 1.517 oameni şi-au pierdut viaţa. Dacă bărcile lansate la apă ar fi fost încărcate la întreaga capacitate, ar fi putut fi salvate 1.178 de persoane. La clasa I au supravieţuit 199 de pasageri (60% din total, la această clasă) şi 130 au murit. La clasa a II-a, 119 (reprezentînd 44%) au fost salvate, iar 166 au murit. La clasa a III-a, 174 au fost salvate (25%) şi 536 au pierit… Din rîndul echipajului, 214 de marinari au fost salvaţi (24%) şi 685 au murit. La modul general, 1.347 de bărbaţi (80%) şi 103 femei (26%) de pe Titanic şi-au găsit moartea. Acestora li se adaugă 53 de copii (50% din totalul celor aflaţi pe vas). Majoritatea deceselor au fost cauzate de hipotermie, la minus două grade Celsius. Doar 12 persoane supravieţuitoare au putut fi pescuite din ocean. Ca o notă particulară, întreg compartimentul inginerilor a rămas la post, pentru a menţine funcţionarea sistemului electric al navei.
3000
Vasul Titanic zace scufundat la o adîncime de peste 3.000 de metri, pe fundul Oceanului Atlantic, ascunzînd o uriaşă comoară. Valoarea diamantelor şi a perlelor pierdute în naufragiul Titanicului este de 25 de milioane de franci (la evaluarea anului 1912). Bogătaşii care se aflau pe bordul vaporului erau asiguraţi pentru sume foarte mari. Iată ce menţionează ziarul Universul: “Head, din Londra, pentru 25 de mii lire sterline; doamna Widener, care avea cu dînsa trei preţioase coliere de perle, era asigurată pentru 150.000 lire. Printr-o clauză specială, prevăzută în asigurare, doamna Widener era obligată să poarte, zi şi noapte, colierele la gît”. Soţia cunoscutului bancher Widener avea să se numere printre supravieţuitori, fiind salvate şi perlele sale. Cea mai renumită piatră preţioasă dispărută cu Titanicul este marele diamant “Hope”, supranumit “diamantul albastru”, unul dintre cele mai mari şi mai scumpe diamante din lume. El valora atunci 1,5 milioane de mărci şi aparţinea multimilionarului Max Lean.
Gheţarul care a strivit Titanicul
“Lumea întreagă a fost cuprinsă de un fior de groază cînd a aflat dezastrul catastrofal al transatlanticului Titanic. Înfricoşata ştire despre naufragiul giganticului oraş plutitor ce se afla în primul său voiaj spre NewYork s-a răspîndit cu iuţeala fulgerului pe întregul glob unde a putut pătrunde scînteia telegrafului!
Îngrozitor a fost puternicul avertisment dat omenirii că elementele naturii încă nu sunt subjugate supremaţiei omului şi că dejoacă cu un singur gest brutal cea mai ingenioasă creaţiune a creierului său neastîmpărat. Şi astă dată n-a fost un fenomen grandios al naturii care a nimicit truda omului, ci un simplu mers firesc al legii ei care a dat lumii de ştire printr-un semn vulgar ce jucării sînt chiar aceşti uriaşi plutitori faţă de puterea brută a unui comun gheţar!
Munca cea mai încordată a mii de oameni care au clădit în ani de zile cel mai modern, luxos, grandios şi spaţios bastiment din lume a dispărut – lovit de moarte de uriaşul gheţar, în imensitatea oceanului, ca un mic grăunte risipit de vînturi pe cîmpii.
Dar nu deplîngem numai paguba materială, banul, averile, am putea zice chiar comorile, care s-au scufundat în neantul mărilor, ci mai cu seamă deplîngem victimele acestei nenorociri mondiale care zac astăzi cu miile în fundul oceanului, fără ca acei ce-i iubesc să poată vărsa o lacrimă pe mormîntul lor şi să-l împodobească cu flori! (…) Toţi aceşti mult şi adînc iubiţi au găsit moartea în nemiloasele valuri şi dorm somnul cel de veci într-un singur şi acelaşi umed mormînt, fără deosebire de rang, de clasă şi de avere! (…) Bilanţul funebru al celor dispăruţi în catastrofa de pe cel mai rapid şi cel mai mare pachebot, Titanic, ne arată cît de mic şi cît de slab este regele animalelor – omul – faţă cu suprema forţă a naturii: moartea.
Care dintre marile transatlantice plutitoare putea oferi pasagerilor o siguranţă mai mare decît uriaşul Titanic?
Cînd a fost lansat acest Goliat al vapoarelor, s-a făcut în jurul său o vîlvă de neînchipuit în presa engleză şi-n cercurile maritime de pretutindeni. Era considerat ca un triumf al arhitecturii navale britanice. Trei mii de pasageri şi oameni de echipagiu puteau fi îmbarcaţi, nutriţi, punîndu-li-se la dispoziţie tot ce confortul modern a inventat.
Pe bord se găseau: o sală de mîncare pentru 1.500 de persoane, băi, o piscină, săli de joc, saloane luxoase şi apartamente rezervate. Pentru 22.000 de franci – preţul acestor apartamente – pasagerul avea cea mai luxoasă călătorie peste ocean şi cea mai comodă eleganţă, ce se găseşte numai pe bordul yachturilor particulare. (…) Dar răul de mare? Glumiţi, se vede. Bastimentul e atît de stabil, maşinaţiunea atît de puternică, încît nu simţi cea mai mică clătinătură.
Uiţi că trăieşti într-un vapor. Ai iluzia că eşti într-un hotel grandios, cu o terasă minunată de pe care se vede marea!... Ce bine e să trăieşti aci!... (…) Ce rafinament, ce lux; fiecare colţ zice ceva. Tot ce civilizaţia omenească a găsit mai bun, mai frumos şi mai elegant găsiţi în acest oraş plutitor. Dar colo, colo din depărtări se vede ceva alb, vag: e cimitirul-gheţar, iceberg-ul – e Moartea!”
Fragment din articolul “Înfricoşatul gheţar care a strivit vaporul Titanic”, publicat în Gazeta Ilustrată din 14/27 aprilie 1912.
In Jurnalul National, Editie speciala din 15 aprilie 2008
Sub lupa presei de la Bucureşti
Presa din România a fost sensibilă la tragedia Titanicului. Ziarul Universul, specializat în “cele din urmă ştiri din lumea întreagă, telegrafice şi telefonice”, inserează informaţii venite pe agenţiile de presă.
Cele dintîi relatări apar în ziarul de la Bucureşti “joi, 5 aprilie 1912”. Pentru cititorul din ziua de azi, datarea publicaţiei poate provoca un şoc: Cum se poate? Oare nu ştim precis în ce zi s-a scufundat Titanicul? Ba ştim. Tragedia s-a petrecut în noaptea de 14 spre 15 aprilie. Discordanţa temporală este dată de faptul că, în vreme ce mai toate statele europene şi Lumea Nouă schimbaseră calendarul, în România, timpul se măsura încă după calendarul vechi (schimbarea se va produce abia în 1924). Dar iată ce informaţii prelua Universul la acea vreme.
NAUFRAGIUL. Ediţia din 5/18 aprilie 1912. Sub titlul “Gravul accident al unui transatlantic. Ciocnirea unui vapor cu un imens bloc de gheaţă”, Universul relatează: “Londra, 2/15. – Direcţiunea companiei White Star Line a primit următoarea telegramă: «Transatlanticul Titanic naviga pe o vreme foarte liniştită, cînd deodată, pe înserate, s-a produs ciocnirea cu un munte de gheaţă plutitor. (...) Ultimul semnal prin telegrafia fără fir trimis de pe Titanic a fost cel primit la orele 12 şi 27 de minute d.a. de vaporul Virginia».”
De-a lungul zilelor ce au urmat, informaţiile care s-au succedat se contrazic adeseori. Astfel, pe 5/18 aprilie, o telegramă din Viena, publicată în Universul, anunţa: “După toate probabilităţile, nici un supus austriac nu se afla pe bordul vaporului naufragiat Titanic. La biroul de călătorii Cook se declară că toate biletele de clasa 1 vîndute la Viena au fost cumpărate numai de americani”. Cîteva zile mai tîrziu, pe 20 aprilie, apare următoarea informaţie: “După ultimele telegrame primite de la Londra, mai nici unul din emigranţii austrieci şi ungari, care se aflau pe Titanic, n-a scăpat”.
Nu sînt singurele inadvertenţe. Cele legate de numărul supravieţuitorilor şi al celor înecaţi, precum şi numărul de călători ori de membri ai echipajului sînt, de asemenea, diferite de la o relatare la alta, de la un ziar la altul.
Iată una dintre statisticile publicate în Universul din 7/20 aprilie: “Bilanţul catastrofei, după cifrele controlate, e acesta: la bord se aflau 1.455 de pasageri şi 903 oameni de echipagiu, inclusiv statul-major al vaporului. În total, 2.358 de persoane. Din cei 868 de oameni salvaţi, s-a putut pînă acum stabili identitatea a 315: 201 pasageri de clasa I (132 de femei, 6 copii şi 63 de bărbaţi) şi 114 pasageri de clasa II (88 de femei, 10 copii şi 16 bărbaţi)”. Se va scrie apoi că au fost salvate 719 persoane, apoi se dă ca sigur numărul 705. Iată şi cum este relatată acţiunea navei salvatoare Carpathia: “(...) ajungînd la locul catastrofei, s-a apropiat de fiecare barcă de salvare în parte, luînd la bord pe toţi care se aflau în ele. Bărbaţilor şi femeilor li s-au aruncat frînghii cu care s-au încins la mijloc, apoi au fost traşi pe bordul vaporului. Copiii au fost puşi în saci legaţi la gură cu frînghie. Unii din cei salvaţi erau în toaletă de bal, alţii numai în cămaşă”.
ANCHETA. Presa din întreaga lume a criticat aspru “neprevederea companiei White Star Line, care, la un vapor de mărimea Titanicului, nu a prevăzut decît 18 bărci de salvare”. “Că Titanicul, graţie construcţiei sale speciale, nu avea să se teamă de nici un accident, s-a dovedit, din nenorocire, a fi o simplă legendă”, scriu şi ziarele româneşti, care afectează spaţii ample anchetei Senatului American cu privire la groaznicul accident. Universul din 10/23 aprilie publică următoarea telegramă din New York: “Ancheta comisiunii senatoriale a stabilit că bărcile de salvare ale transatlanticului Titanic erau în stare proastă şi că puteau fi salvaţi încă 300 de oameni, dacă se proceda cu mai multă atenţiune la lucrările de salvare. Multe bărci n-au avut mateloţi, aşa că n-avea cine să le conducă, din care cauză multe s-au scufundat cu persoanele din ele”. Urmarea acestui demers a fost un proiect de lege “spre a preveni catastrofe similare”.
CONFRATELE AMERICAN. Interesantă, dintre zecile de poveşti preluate de jurnaliştii români, ni s-a părut experienţa unui “confrate” american: “Un redactor al ziarului New York American a reuşit să urce la bordul vaporului Carpathia cu o oră înainte de sosirea acestuia în portul New York. Ziaristul s-a dus în întîmpinarea vasului cu o barcă şi, cu toată protestarea comandamentului vasului, el s-a urcat la bord. El s-a dus de-a dreptul la puntea de comandă, unde se afla comandantul Rostran, care însă a refuzat să-i dea orice lămuriri. Ziaristul a făcut aspre imputări lui Rostran, pentru că nu voieşte să-i comunice nimic asupra celor petrecute. De asemenea, i-a reproşat că n-a răspuns la telegrama preşedintelui Taft. Ziaristul a vorbit apoi cu Ismay, preşedintele companiei White Star Line. Acesta i-a interzis să vorbească cu pasagerii salvaţi de pe Titanic. În urmă, comandantul Rostran a dat ordin ca ziaristul să fie aşezat pe puntea de comandă şi să fie păzit de doi marinari, ca să nu se mişte de la locul său”. (Universul).
In Jurnalul National, Editie de colectie din 15 aprilie 2008
Cele dintîi relatări apar în ziarul de la Bucureşti “joi, 5 aprilie 1912”. Pentru cititorul din ziua de azi, datarea publicaţiei poate provoca un şoc: Cum se poate? Oare nu ştim precis în ce zi s-a scufundat Titanicul? Ba ştim. Tragedia s-a petrecut în noaptea de 14 spre 15 aprilie. Discordanţa temporală este dată de faptul că, în vreme ce mai toate statele europene şi Lumea Nouă schimbaseră calendarul, în România, timpul se măsura încă după calendarul vechi (schimbarea se va produce abia în 1924). Dar iată ce informaţii prelua Universul la acea vreme.
NAUFRAGIUL. Ediţia din 5/18 aprilie 1912. Sub titlul “Gravul accident al unui transatlantic. Ciocnirea unui vapor cu un imens bloc de gheaţă”, Universul relatează: “Londra, 2/15. – Direcţiunea companiei White Star Line a primit următoarea telegramă: «Transatlanticul Titanic naviga pe o vreme foarte liniştită, cînd deodată, pe înserate, s-a produs ciocnirea cu un munte de gheaţă plutitor. (...) Ultimul semnal prin telegrafia fără fir trimis de pe Titanic a fost cel primit la orele 12 şi 27 de minute d.a. de vaporul Virginia».”
De-a lungul zilelor ce au urmat, informaţiile care s-au succedat se contrazic adeseori. Astfel, pe 5/18 aprilie, o telegramă din Viena, publicată în Universul, anunţa: “După toate probabilităţile, nici un supus austriac nu se afla pe bordul vaporului naufragiat Titanic. La biroul de călătorii Cook se declară că toate biletele de clasa 1 vîndute la Viena au fost cumpărate numai de americani”. Cîteva zile mai tîrziu, pe 20 aprilie, apare următoarea informaţie: “După ultimele telegrame primite de la Londra, mai nici unul din emigranţii austrieci şi ungari, care se aflau pe Titanic, n-a scăpat”.
Nu sînt singurele inadvertenţe. Cele legate de numărul supravieţuitorilor şi al celor înecaţi, precum şi numărul de călători ori de membri ai echipajului sînt, de asemenea, diferite de la o relatare la alta, de la un ziar la altul.
Iată una dintre statisticile publicate în Universul din 7/20 aprilie: “Bilanţul catastrofei, după cifrele controlate, e acesta: la bord se aflau 1.455 de pasageri şi 903 oameni de echipagiu, inclusiv statul-major al vaporului. În total, 2.358 de persoane. Din cei 868 de oameni salvaţi, s-a putut pînă acum stabili identitatea a 315: 201 pasageri de clasa I (132 de femei, 6 copii şi 63 de bărbaţi) şi 114 pasageri de clasa II (88 de femei, 10 copii şi 16 bărbaţi)”. Se va scrie apoi că au fost salvate 719 persoane, apoi se dă ca sigur numărul 705. Iată şi cum este relatată acţiunea navei salvatoare Carpathia: “(...) ajungînd la locul catastrofei, s-a apropiat de fiecare barcă de salvare în parte, luînd la bord pe toţi care se aflau în ele. Bărbaţilor şi femeilor li s-au aruncat frînghii cu care s-au încins la mijloc, apoi au fost traşi pe bordul vaporului. Copiii au fost puşi în saci legaţi la gură cu frînghie. Unii din cei salvaţi erau în toaletă de bal, alţii numai în cămaşă”.
ANCHETA. Presa din întreaga lume a criticat aspru “neprevederea companiei White Star Line, care, la un vapor de mărimea Titanicului, nu a prevăzut decît 18 bărci de salvare”. “Că Titanicul, graţie construcţiei sale speciale, nu avea să se teamă de nici un accident, s-a dovedit, din nenorocire, a fi o simplă legendă”, scriu şi ziarele româneşti, care afectează spaţii ample anchetei Senatului American cu privire la groaznicul accident. Universul din 10/23 aprilie publică următoarea telegramă din New York: “Ancheta comisiunii senatoriale a stabilit că bărcile de salvare ale transatlanticului Titanic erau în stare proastă şi că puteau fi salvaţi încă 300 de oameni, dacă se proceda cu mai multă atenţiune la lucrările de salvare. Multe bărci n-au avut mateloţi, aşa că n-avea cine să le conducă, din care cauză multe s-au scufundat cu persoanele din ele”. Urmarea acestui demers a fost un proiect de lege “spre a preveni catastrofe similare”.
CONFRATELE AMERICAN. Interesantă, dintre zecile de poveşti preluate de jurnaliştii români, ni s-a părut experienţa unui “confrate” american: “Un redactor al ziarului New York American a reuşit să urce la bordul vaporului Carpathia cu o oră înainte de sosirea acestuia în portul New York. Ziaristul s-a dus în întîmpinarea vasului cu o barcă şi, cu toată protestarea comandamentului vasului, el s-a urcat la bord. El s-a dus de-a dreptul la puntea de comandă, unde se afla comandantul Rostran, care însă a refuzat să-i dea orice lămuriri. Ziaristul a făcut aspre imputări lui Rostran, pentru că nu voieşte să-i comunice nimic asupra celor petrecute. De asemenea, i-a reproşat că n-a răspuns la telegrama preşedintelui Taft. Ziaristul a vorbit apoi cu Ismay, preşedintele companiei White Star Line. Acesta i-a interzis să vorbească cu pasagerii salvaţi de pe Titanic. În urmă, comandantul Rostran a dat ordin ca ziaristul să fie aşezat pe puntea de comandă şi să fie păzit de doi marinari, ca să nu se mişte de la locul său”. (Universul).
In Jurnalul National, Editie de colectie din 15 aprilie 2008
Cartea sorţii
La 96 de ani de la covîrşitoarea tragedie, poveştile şi legendele Titanicului continuă să ne tulbure.
Au plătit zeci de mii de lire sterline pe un bilet pentru o călătorie pe cel mai luxos transatlantic în serviciu la timpul acela. Se aşteptau să traverseze oceanul ameţiţi doar de vîrtejurile valsului şi de valurile de şampanie. Au murit însă înghiţiţi de valurile Atlanticului, în vîrtejul iscat de vaporul care se scufunda.
MILIONARII. Martorii oculari ai tragediei povesteau că miliardarul Astor şi soţia sa, bancherul Widener şi maiorul Butt au stat pînă în ultimul moment pe punte, refuzînd să coboare în bărcile de salvare, destinate femeilor şi copiilor. E emoţionant devotamentul soţiei lui Astor, care a refuzat să se despartă de bărbatul ei. În presa vremii s-a scris că toţi patru au stat nemişcaţi, calmi pînă au fost înghiţiţi de valuri. Imediat după naufragiu, fiul miliardarului a închiriat un vapor şi a plecat la locul catastrofei în căutarea cadavrului tatălui său.
Printre victimele catastrofei se află şi multimilionarul american Allison, care a pierit în valuri împreună cu soţia sa şi cu un copil. N-a scăpat din familia sa decît cel de-al doilea copil, aflat în grija bonei, care a supravieţuit şi ea.
Milionarul Guggenheim şi soţia lui au murit strîns îmbrăţişaţi… Un alt cuplu de milionari americani avea să moară sub greutatea aceluiaşi val. Isidor Strauss a refuzat să intre în barca de salvare fără femeia lui, iar aceasta, la rîndul ei, a refuzat să se despartă de bărbat. În ambarcaţiune nu era loc decît pentru o persoană. Amîndoi au pierit în catastrofă.
Printre pasagerii de pe Titanic se aflau cîteva perechi de tineri căsătoriţi, în voiaj de nuntă. Între ei, soţii Marvin (el de 19 şi ea de 18 ani). Tînărul mire era fiul unui milionar american, care deţinea cea mai mare companie de cinematografe. Numai soţia lui a fost salvată.
De la Londra avea să pornească spre toate agenţiile de presă următoarea informaţie: “E o aşa avalanşă de depeşe la serviciul cablogramelor, că acesta nu le mai poate prididi. Se cheltuiesc sume colosale de către bogătaşi care vor să afle de la New York dacă rudele lor se află printre cei salvaţi”.
CEL DIN URMĂ CÎNTEC. Povestea dovezii de curaj a membrilor orchestrei de pe Titanic (formată, după unele surse, integral din interpreţi ţigani, iar după alte surse dirijată de George Kruis, profesor la Conservatorul de muzică din Liège, Belgia) avea să facă înconjurul lumii. “Titanicul se scufundă în sunetul muzicii”, sub acest titlu publica şi Gazeta Ilustrată din 21 aprilie/4 mai 1912 un eseu tulburător. Cităm integral cuvintele autorului necunoscut.
“Sunt gesturi paşnice omeneşti, care întrec cele mai eroice fapte. Orchestra de pe nenorocitul transatlantic a făcut acest gest frumos şi nobil, închinînd Muzicii ultimele clipe de viaţă. Să cînţi, să cînţi marşuri vesele în timp ce Moartea atotstăpînitoare te pîndeşte din clipă în clipă; să cînţi în vreme ce valurile ucigaşe înghit sute de oameni – să cînţi în ritmul oceanului spumos, cînd bărcile de salvare aruncă undelor capricioase pe acei ce cu o oră mai înainte se credeau fericiţi şi-n siguranţă –, să cînţi pentru cea din urmă oară imnul vieţii – se poate ceva mai eroic, mai supraomenesc? Muzica lui Sefims, care a îmblînzit leii în groapa cărora căzuse, muzica cu care Dariu a făcut să se mişte din loc stîncile leuptice, muzica cu care regele David a alinat şi vindecat rănile Persinei – toate imnurile eroice, care au tîrît orbeşte mulţimea în războaie – ce erau toate aceste muzici faţă cu înstrunarea semizeiască a orchestrei de pe Titanic?
În loc să fi murit ca nişte răzvrătiţi în disperare, ridicînd ţipete zadarnice, cei rămaşi pe Titanic au întîmpinat Moartea în sunetul dispreţuitor şi sincer al muzicii. Ei nu s-au gîndit să blesteme uriaşul gheţar care zdrobise o lume de năzuinţi, de idealuri, de tinereţe, de inimi dornice de viaţă, care despărţea părinţi de copii, soţiile de tovarăşii lor de căsnicie, care făcu adîncul nemăsurat al oceanului să înghită atîta bogăţie şi atîta trufie omenească. Ei cîntau! Se poate o epopee mai sublimă de linişte sufletească, de poezie divină şi de martiraj totodată?”
Articol de Carmen Dragan si Maria Belu
In Jurnalul National, Editie speciala din 15 aprilie 2008
Au plătit zeci de mii de lire sterline pe un bilet pentru o călătorie pe cel mai luxos transatlantic în serviciu la timpul acela. Se aşteptau să traverseze oceanul ameţiţi doar de vîrtejurile valsului şi de valurile de şampanie. Au murit însă înghiţiţi de valurile Atlanticului, în vîrtejul iscat de vaporul care se scufunda.
MILIONARII. Martorii oculari ai tragediei povesteau că miliardarul Astor şi soţia sa, bancherul Widener şi maiorul Butt au stat pînă în ultimul moment pe punte, refuzînd să coboare în bărcile de salvare, destinate femeilor şi copiilor. E emoţionant devotamentul soţiei lui Astor, care a refuzat să se despartă de bărbatul ei. În presa vremii s-a scris că toţi patru au stat nemişcaţi, calmi pînă au fost înghiţiţi de valuri. Imediat după naufragiu, fiul miliardarului a închiriat un vapor şi a plecat la locul catastrofei în căutarea cadavrului tatălui său.
Printre victimele catastrofei se află şi multimilionarul american Allison, care a pierit în valuri împreună cu soţia sa şi cu un copil. N-a scăpat din familia sa decît cel de-al doilea copil, aflat în grija bonei, care a supravieţuit şi ea.
Milionarul Guggenheim şi soţia lui au murit strîns îmbrăţişaţi… Un alt cuplu de milionari americani avea să moară sub greutatea aceluiaşi val. Isidor Strauss a refuzat să intre în barca de salvare fără femeia lui, iar aceasta, la rîndul ei, a refuzat să se despartă de bărbat. În ambarcaţiune nu era loc decît pentru o persoană. Amîndoi au pierit în catastrofă.
Printre pasagerii de pe Titanic se aflau cîteva perechi de tineri căsătoriţi, în voiaj de nuntă. Între ei, soţii Marvin (el de 19 şi ea de 18 ani). Tînărul mire era fiul unui milionar american, care deţinea cea mai mare companie de cinematografe. Numai soţia lui a fost salvată.
De la Londra avea să pornească spre toate agenţiile de presă următoarea informaţie: “E o aşa avalanşă de depeşe la serviciul cablogramelor, că acesta nu le mai poate prididi. Se cheltuiesc sume colosale de către bogătaşi care vor să afle de la New York dacă rudele lor se află printre cei salvaţi”.
CEL DIN URMĂ CÎNTEC. Povestea dovezii de curaj a membrilor orchestrei de pe Titanic (formată, după unele surse, integral din interpreţi ţigani, iar după alte surse dirijată de George Kruis, profesor la Conservatorul de muzică din Liège, Belgia) avea să facă înconjurul lumii. “Titanicul se scufundă în sunetul muzicii”, sub acest titlu publica şi Gazeta Ilustrată din 21 aprilie/4 mai 1912 un eseu tulburător. Cităm integral cuvintele autorului necunoscut.
“Sunt gesturi paşnice omeneşti, care întrec cele mai eroice fapte. Orchestra de pe nenorocitul transatlantic a făcut acest gest frumos şi nobil, închinînd Muzicii ultimele clipe de viaţă. Să cînţi, să cînţi marşuri vesele în timp ce Moartea atotstăpînitoare te pîndeşte din clipă în clipă; să cînţi în vreme ce valurile ucigaşe înghit sute de oameni – să cînţi în ritmul oceanului spumos, cînd bărcile de salvare aruncă undelor capricioase pe acei ce cu o oră mai înainte se credeau fericiţi şi-n siguranţă –, să cînţi pentru cea din urmă oară imnul vieţii – se poate ceva mai eroic, mai supraomenesc? Muzica lui Sefims, care a îmblînzit leii în groapa cărora căzuse, muzica cu care Dariu a făcut să se mişte din loc stîncile leuptice, muzica cu care regele David a alinat şi vindecat rănile Persinei – toate imnurile eroice, care au tîrît orbeşte mulţimea în războaie – ce erau toate aceste muzici faţă cu înstrunarea semizeiască a orchestrei de pe Titanic?
În loc să fi murit ca nişte răzvrătiţi în disperare, ridicînd ţipete zadarnice, cei rămaşi pe Titanic au întîmpinat Moartea în sunetul dispreţuitor şi sincer al muzicii. Ei nu s-au gîndit să blesteme uriaşul gheţar care zdrobise o lume de năzuinţi, de idealuri, de tinereţe, de inimi dornice de viaţă, care despărţea părinţi de copii, soţiile de tovarăşii lor de căsnicie, care făcu adîncul nemăsurat al oceanului să înghită atîta bogăţie şi atîta trufie omenească. Ei cîntau! Se poate o epopee mai sublimă de linişte sufletească, de poezie divină şi de martiraj totodată?”
Articol de Carmen Dragan si Maria Belu
In Jurnalul National, Editie speciala din 15 aprilie 2008
O tragedie romanţată...
În noaptea de 14 spre 15 aprilie 1912, Titanicul a coborît pe fundul Oceanului Atlantic, luînd cu sine vieţile a peste 1.000 de oameni. Sute de cărţi au fost scrise despre experienţele celor care au supravieţuit naufragiului, primind o a doua şansă.
“Scufundarea Titanicului” este un volum ce cuprinde informaţiile apărute în presa vremii şi mărturiile supravieţuitorilor. Interesant este felul în care autorul lui, Jay Henry Mowbray, a înregistrat reacţiile contemporanilor săi, martori ai scufundării navei Titanic, triumful tehnologiei. Una dintre mărturii îi aparţine lui George A. Harder din Brooklyn. “În momentul dezastrului mă aflam în cabină împreună cu soţia mea. Deodată am auzit un sunet lung şi înfundat, undeva pe fundul navei. Nu părea deloc a fi zgomotul produs de o coliziune. Împreună cu soţia mea ne-am grăbit să ajungem pe punte. Ceilalţi pasageri erau şi ei acolo, întrebîndu-se ce se întîmplă. (…) Era o noapte foarte friguroasă. Stelele erau strălucitoare şi razele lor se reflectau în luciul apei, ca şi cum ar fi fost o oglindă. Am plutit în barca noastră de salvare departe, tot mai departe, lăsînd în urma noastră nava blestemată.”
DE NEUITAT... O altă carte, “A Night to Remember” (“O noapte de neuitat”), apărută în 1955, l-a făcut pe Walter Lord cunoscut în întreaga lume. Volumul se bucură şi în prezent de un mare succes, fiind considerat “cartea de căpătîi” a celor care vor să studieze mecanismul producerii tragediei Titanicului.
Această carte a stat la baza unui film de referinţă din 1958, în regia lui Roy Ward Baker. Echipa de producţie a folosit planurile Titanicului pentru a crea decorurile, iar unul dintre comodorii Cunard Line (linia maritimă rivală celei care a deţinut Titanicul) a fost consilier tehnic. Pentru că la Studiourile Pinewood (locaţia unde s-a filmat) nu exista un bazin suficient de mare în care să se filmeze dramatismul cu care pasagerii încercau să se urce în puţinele bărci de salvare, scena s-a filmat într-un bazin de înot aflat în aer liber, într-o geroasă zi de noiembrie, la ora două dimineaţa. Unul dintre figuranţi a relatat experienţa sa: “Am sărit. Niciodată nu am trăit un aşa frig în toată viaţa mea. Era ca şi cum aş fi sărit într-o apă cu totul îngheţată. Şocul termic m-a făcut să rămîn fără suflare. Inima părea că s-a oprit. M-am simţit zdrobit, incapabil să mai gîndesc”.
Deşi scenaristul a încercat să ilustreze cît mai fidel împrejurările în care s-a produs tragedia, există totuşi cîteva inadvertenţe. Spre exemplu, chiar la începutul filmului, Titanicul a fost botezat cu o sticlă de şampanie. Se ştie acum că procedura standard a companiei White Star Line cerea ca navele să fie lansate la apă fără a fi botezate. De asemenea, în film, Titanicul se scufundă într-o singură bucată, şi nu rupîndu-se în două, aşa cum s-a întîmplat în realitate.
In Jurnalul National, Editie de colectie din 15 aprilie 2008
“Scufundarea Titanicului” este un volum ce cuprinde informaţiile apărute în presa vremii şi mărturiile supravieţuitorilor. Interesant este felul în care autorul lui, Jay Henry Mowbray, a înregistrat reacţiile contemporanilor săi, martori ai scufundării navei Titanic, triumful tehnologiei. Una dintre mărturii îi aparţine lui George A. Harder din Brooklyn. “În momentul dezastrului mă aflam în cabină împreună cu soţia mea. Deodată am auzit un sunet lung şi înfundat, undeva pe fundul navei. Nu părea deloc a fi zgomotul produs de o coliziune. Împreună cu soţia mea ne-am grăbit să ajungem pe punte. Ceilalţi pasageri erau şi ei acolo, întrebîndu-se ce se întîmplă. (…) Era o noapte foarte friguroasă. Stelele erau strălucitoare şi razele lor se reflectau în luciul apei, ca şi cum ar fi fost o oglindă. Am plutit în barca noastră de salvare departe, tot mai departe, lăsînd în urma noastră nava blestemată.”
DE NEUITAT... O altă carte, “A Night to Remember” (“O noapte de neuitat”), apărută în 1955, l-a făcut pe Walter Lord cunoscut în întreaga lume. Volumul se bucură şi în prezent de un mare succes, fiind considerat “cartea de căpătîi” a celor care vor să studieze mecanismul producerii tragediei Titanicului.
Această carte a stat la baza unui film de referinţă din 1958, în regia lui Roy Ward Baker. Echipa de producţie a folosit planurile Titanicului pentru a crea decorurile, iar unul dintre comodorii Cunard Line (linia maritimă rivală celei care a deţinut Titanicul) a fost consilier tehnic. Pentru că la Studiourile Pinewood (locaţia unde s-a filmat) nu exista un bazin suficient de mare în care să se filmeze dramatismul cu care pasagerii încercau să se urce în puţinele bărci de salvare, scena s-a filmat într-un bazin de înot aflat în aer liber, într-o geroasă zi de noiembrie, la ora două dimineaţa. Unul dintre figuranţi a relatat experienţa sa: “Am sărit. Niciodată nu am trăit un aşa frig în toată viaţa mea. Era ca şi cum aş fi sărit într-o apă cu totul îngheţată. Şocul termic m-a făcut să rămîn fără suflare. Inima părea că s-a oprit. M-am simţit zdrobit, incapabil să mai gîndesc”.
Deşi scenaristul a încercat să ilustreze cît mai fidel împrejurările în care s-a produs tragedia, există totuşi cîteva inadvertenţe. Spre exemplu, chiar la începutul filmului, Titanicul a fost botezat cu o sticlă de şampanie. Se ştie acum că procedura standard a companiei White Star Line cerea ca navele să fie lansate la apă fără a fi botezate. De asemenea, în film, Titanicul se scufundă într-o singură bucată, şi nu rupîndu-se în două, aşa cum s-a întîmplat în realitate.
In Jurnalul National, Editie de colectie din 15 aprilie 2008
Restauratorii
Restaurantul “à la carte” era locul unde pasagerii de la clasa I puteau să ia cine private, aşezaţi la mese pe care se afla întotdeauna un vas cu trandafiri roz şi margarete. Avea lambriuri din lemn de nuc bogat sculptat şi cu un design minunat.
Pînă la construirea navelor Olympic şi Titanic, nici un vas de linie nu mai avusese un restaurant “à la carte”. Pentru a oferi pasagerilor de clasa I, care plăteau chiar şi 20.000 de lire pe un bilet, un loc în care să poată degusta cele mai bune preparate culinare, White Star Line l-a invitat să concesioneze restaurantul pe Luigi Gatti, unul dintre cei mai cunoscuţi restauratori londonezi, care manageria cele două restaurante Ritz din capitala Angliei. Gaspare Antonino Pietro Luigi Gatti s-a născut la Montalto Pavese, în Italia, în anul 1875. Făcuse o carieră extraordinară în industria ospitalităţii din Regatul Unit, concesionînd la Londra restaurantele al căror nume era legat de notorietatea elveţianului Ritz.
Era cunoscută în epocă şi relaţia lui de rivalitate (şi cordială amiciţie totodată) cu Auguste Escoffier, “chef”-ul francez care cucerise casa regală britanică.
DESTINE. Acceptînd concesionarea restaurantului de pe Titanic, Gatti şi-a adus propriii angajaţi. Bucătarii-şefi şi supraveghetorii, ospătarii, maître d’hôtel, pivnicerii şi somelierii – toţi erau aleşi “pe sprînceană” şi aveau naţionalitate italiană sau franceză. În staful lui Gatti, zece dintre angajaţi erau rude apropiate ale sale, astfel încît să poată să ţină totul sub control. În rîndul celorlalţi membri ai echipajului, lucrătorii de la restaurantul “à la carte” erau cunoscuţi sub numele de “străinii” şi, îndeobşte, nu se amestecau cu ceilalţi. Dintre toţi, nu avea să supravieţuiască dezastrului decît maître d’hôtel – francezul Paul Achille Maurice Germain Maugé. Acesta avea să relateze ulterior că în noaptea catastrofei a încercat să se salveze împreună cu bucătarul-şef Pierre Rousseau. Maugé a sărit de pe punte în barca de salvare cu numărul 13. Rousseau a încercat să facă acelaşi lucru, dar nu a reuşit “pentru că era prea gras”. La contactul cu apa rece, Rousseau a făcut probabil un atac de cord şi a murit. Acesta din urmă ar fi putut să îşi ocolească destinul dacă nu ar fi cedat, cu două săptămîni înainte, cererii lui Gatti de a se transfera de pe vaporul Olympic – unde era tot bucătar-şef – pe Titanic.
Alt nume, alt destin. La bucătăria de la clasa a III-a era angajat Alexis Joseph Bochatay, un tînăr elveţian din cantonul Valais. Se născuse cu 31 de ani înainte, la Salvan – localitate de care e legat numele lui Marconi, cel căruia i se datorează telegrafia fără fir. Acolo, la Salvan, Marconi a făcut prima transmisiune TFF. Fără invenţia lui n-ar fi putut fi salvată o treime din cele peste 2.200 de suflete de pe Titanic. Bochatay însă nu s-a numărat printre cei norocoşi.
In Jurnalul National, Editie speciala din 15 aprilie 2008
Pînă la construirea navelor Olympic şi Titanic, nici un vas de linie nu mai avusese un restaurant “à la carte”. Pentru a oferi pasagerilor de clasa I, care plăteau chiar şi 20.000 de lire pe un bilet, un loc în care să poată degusta cele mai bune preparate culinare, White Star Line l-a invitat să concesioneze restaurantul pe Luigi Gatti, unul dintre cei mai cunoscuţi restauratori londonezi, care manageria cele două restaurante Ritz din capitala Angliei. Gaspare Antonino Pietro Luigi Gatti s-a născut la Montalto Pavese, în Italia, în anul 1875. Făcuse o carieră extraordinară în industria ospitalităţii din Regatul Unit, concesionînd la Londra restaurantele al căror nume era legat de notorietatea elveţianului Ritz.
Era cunoscută în epocă şi relaţia lui de rivalitate (şi cordială amiciţie totodată) cu Auguste Escoffier, “chef”-ul francez care cucerise casa regală britanică.
DESTINE. Acceptînd concesionarea restaurantului de pe Titanic, Gatti şi-a adus propriii angajaţi. Bucătarii-şefi şi supraveghetorii, ospătarii, maître d’hôtel, pivnicerii şi somelierii – toţi erau aleşi “pe sprînceană” şi aveau naţionalitate italiană sau franceză. În staful lui Gatti, zece dintre angajaţi erau rude apropiate ale sale, astfel încît să poată să ţină totul sub control. În rîndul celorlalţi membri ai echipajului, lucrătorii de la restaurantul “à la carte” erau cunoscuţi sub numele de “străinii” şi, îndeobşte, nu se amestecau cu ceilalţi. Dintre toţi, nu avea să supravieţuiască dezastrului decît maître d’hôtel – francezul Paul Achille Maurice Germain Maugé. Acesta avea să relateze ulterior că în noaptea catastrofei a încercat să se salveze împreună cu bucătarul-şef Pierre Rousseau. Maugé a sărit de pe punte în barca de salvare cu numărul 13. Rousseau a încercat să facă acelaşi lucru, dar nu a reuşit “pentru că era prea gras”. La contactul cu apa rece, Rousseau a făcut probabil un atac de cord şi a murit. Acesta din urmă ar fi putut să îşi ocolească destinul dacă nu ar fi cedat, cu două săptămîni înainte, cererii lui Gatti de a se transfera de pe vaporul Olympic – unde era tot bucătar-şef – pe Titanic.
Alt nume, alt destin. La bucătăria de la clasa a III-a era angajat Alexis Joseph Bochatay, un tînăr elveţian din cantonul Valais. Se născuse cu 31 de ani înainte, la Salvan – localitate de care e legat numele lui Marconi, cel căruia i se datorează telegrafia fără fir. Acolo, la Salvan, Marconi a făcut prima transmisiune TFF. Fără invenţia lui n-ar fi putut fi salvată o treime din cele peste 2.200 de suflete de pe Titanic. Bochatay însă nu s-a numărat printre cei norocoşi.
In Jurnalul National, Editie speciala din 15 aprilie 2008
Ceaiul de la cină
Pentru călătorii de la clasa a III-a, mîncarea se pregătea într-o bucătărie aparte, aflată sub punte. Un fel preparat mai des, mai ales pentru mesele de seară, era ragutul de viţel, servit cu murături şi arpagic în oţet, similar unui preparat care, în saloanele de clasele I şi a II-a, purta numele de “Irish Stew” (tocană irlandeză). Se ştie, de altfel, că pe Titanic la clasa a III-a se servea o mîncare de o calitate net superioară celei servite pe oricare alt vas similar, la aceeaşi clasă. Politica White Line Star a fost de a crea un ambient confortabil, pe timpul călătoriei, pentru toţi pasagerii navei.
HIGH TEA. Nu avem foarte multe indicii referitoare la ultima cină a pasagerilor de sub punte, înainte de ciocnirea cu icebergul. Nici unul dintre meniuri nu s-a păstrat. Dana McCauley (autoarea reţetelor din volumul “The last dinner on the Titanic”) susţine însă că cinele călătorilor de la clasa a III-a aveau loc după criteriile unii “high tea” (care este diferit de “five o’clock tea” – “ceaiul de la ora 5”). S-a servit, probabil, ca şi în alte seri, ragut de viţel (cu cartofi şi murături), compot de caise, pîine proaspătă cu unt şi, obligatoriu, ceai. În seara zilei de 10 aprilie însă ştim cu precizie că s-au consumat următoarele bucate: supă de orez, carne de vită cu varză, cartofi fierţi, orez dulce cu piersici.
MENIURI. Este cunoscut însă faptul că în dimineaţa zilei de 14, pasagerii au mîncat: terci de ovăz cu lapte, heringi afumaţi, cu cartofi fierţi în coajă, jambon cu ouă, pîine proaspătă cu unt, marmeladă şi “pain suédois” (un sortiment de pîine crocantă tradiţională în Scandinavia – “knäckebröd” – care se serveşte la ceai sau cafea), ceai şi cafea. La prînz, meniul a fost compus din: supă cu orez, pîine proaspătă şi biscuiţi, friptură de viţel în suc propriu, cu garnitură de porumb şi cartofi fierţi, budincă, frişcă şi fructe.
În fiecare zi, pasagerii mîncau la cină: pesmeţi, biscuiţi, brînză şi cafea. Peştele proaspăt se servea cît de des se putea (dacă era prins din apele oceanului), în loc de peştele sărat aflat în cămară. Pentru pasagerii de origine iudaică, se făcea un efort pentru a se găti numai preparate “kosher”.
Chiar dacă meniul era mai puţin variat, el era destul de bogat şi mulţumitor ca gust, savoare şi calitate. În cazuri excepţionale, cînd pasagerul era bolnav sau avea rău de mare, stewarzii îi aduceau în cabină hrană rece – în special pesmeţi, biscuiţi, brînză, peşte şi carne –, precum şi nelipsitul ceai.
Reţete, clasa a III-a
FRIPTURĂ DE VIT ÎN SUC PROPRIU CU CARTOFI NATUR. Ai nevoie de un kilogram de carne de vită, 4 căţei de usturoi, cimbru proaspăt, sare şi piper. Taie fiecare căţel de usturoi în bucăţele mici. Cu ajutorul unui cuţit fă cîteva “buzunărele” în carne, iar acolo pune usturoiul. Brînza dată prin răzătoare se presară peste carne, apoi se adaugă cimbrul, sarea şi piperul. Preparatul se ţine la cuptor cam 15 minute, după care se scoate carnea. Se deglasează sosul rămas în tavă cu apă sau cu vin (ori cu un amestec din acestea două). Se asezonează cu o linguriţă şi jumătate de sare, o linguriţă de cimbru, o linguriţă de rozmarin şi puţin piper negru măcinat. Se mai lasă cam 10 minute pe foc. Friptura trebuie servită însoţită de acest sos şi cu garnitură de cartofi natur. Pentru a-i prepara, se iau cinci cartofi şi se spală bine. Apoi se pun într-un vas cu apă şi sare. După ce se înfierbîntă apa, se adaugă cîteva felii de lămîie. Se ţine vasul pe foc cam 30 de minute, apoi se scot din apă, se curăţă de coajă şi se servesc calzi.
PÎINE SUEDEZĂ. În Europa (dar mai ales în Franţa, unde acest produs este foarte apreciat), se regăsesc mai multe feluri de pîine suedeză. Sunt însă două tipuri mai cunoscute: pîinea polară şi pîinea crocantă. Cea dintîi se numeşte aşa fiindcă a fost inventată în Laponia şi se pregăteşte din făină de secară şi de grîu. Aceasta se foloseşte pentru sandvişuri. Pentru pregătirea pîinii crocante, ai nevoie de următoarele ingrediente: 700 g făină grîu, 300 g făină de secară, 500 ml apă, 150 g maia fără sare, 150 g smîntînă proaspătă şi densă, 30 g zahăr tos dat prin maşină (un fel de zahăr pudră), 20 g sare, 20 g drojdie, 10 g praf de copt, 10 g seminţe de fenicul. Amestecă ingredientele şi frămîntă-le bine. Lasă aluatul cam o oră şi jumătate la dospit, apoi întinde blatul într-o foaie de doi-trei milimetri. Cu ajutorul unei furculiţe, înţeapă foaia, din loc în loc. Se pune foaia, acoperită, la frigidez, să crească, ţinîndu-se cam 20 de minute. Cu ajutorul unei forme rotunde, se porţionează foaia, apoi se pune în tavă şi se dă la cuptor, pentru aproximativ o oră.
PORRIDGE. Este un fel de mîncare simplu, făcut, de obicei, din ovăz şi lapte. Poate fi preparat însă şi cu apă. Se regăseşte în meniul mai multor popoare, sub diferite forme. Se serveşte în special la micul dejun şi se adaugă, în funcţie de cultură şi gust, sare, zahăr, lapte sau smîntînă. În Scoţia este preparatul tradiţional pentru micul dejun şi se consumă cu sare. Există mai multe reţete de porridge. În Scoţia, Anglia, Statele Unite şi Canada se prepară cu ovăz. În Polonia se consumă cu lapte fierbinte, zahăr şi unt. Traducerea denumirii, în limba română, ar fi: “terci”. Pentru două porţii, este nevoie de 300 ml lapte, 75 g fulgi de ovăz, o lingură de zahăr, o lingură de pudră de vanilie, puţină sare, 70 g smîntînă, 20 g stafide, o lingură de cardamom şi puţină scorţişoară. Se pune lapte într-un vas şi, după ce se înfierbântă, cu focul dat la minim, se adaugă fulgii de ovăz, zahărul şi sarea. Se lasă pe foc până ce amestecul are o consistenţă cremoasă apoi se adaugă smîntîna şi se amestecă bine. Se pun stafidele, scorţişoara şi cardamomul şi se mai lasă cîteva minute pe foc. Preparatul se consumă cald. (Retete de Diana Radu)
In Jurnalul National, Editie speciala din 15 aprilie 2008
HIGH TEA. Nu avem foarte multe indicii referitoare la ultima cină a pasagerilor de sub punte, înainte de ciocnirea cu icebergul. Nici unul dintre meniuri nu s-a păstrat. Dana McCauley (autoarea reţetelor din volumul “The last dinner on the Titanic”) susţine însă că cinele călătorilor de la clasa a III-a aveau loc după criteriile unii “high tea” (care este diferit de “five o’clock tea” – “ceaiul de la ora 5”). S-a servit, probabil, ca şi în alte seri, ragut de viţel (cu cartofi şi murături), compot de caise, pîine proaspătă cu unt şi, obligatoriu, ceai. În seara zilei de 10 aprilie însă ştim cu precizie că s-au consumat următoarele bucate: supă de orez, carne de vită cu varză, cartofi fierţi, orez dulce cu piersici.
MENIURI. Este cunoscut însă faptul că în dimineaţa zilei de 14, pasagerii au mîncat: terci de ovăz cu lapte, heringi afumaţi, cu cartofi fierţi în coajă, jambon cu ouă, pîine proaspătă cu unt, marmeladă şi “pain suédois” (un sortiment de pîine crocantă tradiţională în Scandinavia – “knäckebröd” – care se serveşte la ceai sau cafea), ceai şi cafea. La prînz, meniul a fost compus din: supă cu orez, pîine proaspătă şi biscuiţi, friptură de viţel în suc propriu, cu garnitură de porumb şi cartofi fierţi, budincă, frişcă şi fructe.
În fiecare zi, pasagerii mîncau la cină: pesmeţi, biscuiţi, brînză şi cafea. Peştele proaspăt se servea cît de des se putea (dacă era prins din apele oceanului), în loc de peştele sărat aflat în cămară. Pentru pasagerii de origine iudaică, se făcea un efort pentru a se găti numai preparate “kosher”.
Chiar dacă meniul era mai puţin variat, el era destul de bogat şi mulţumitor ca gust, savoare şi calitate. În cazuri excepţionale, cînd pasagerul era bolnav sau avea rău de mare, stewarzii îi aduceau în cabină hrană rece – în special pesmeţi, biscuiţi, brînză, peşte şi carne –, precum şi nelipsitul ceai.
Reţete, clasa a III-a
FRIPTURĂ DE VIT ÎN SUC PROPRIU CU CARTOFI NATUR. Ai nevoie de un kilogram de carne de vită, 4 căţei de usturoi, cimbru proaspăt, sare şi piper. Taie fiecare căţel de usturoi în bucăţele mici. Cu ajutorul unui cuţit fă cîteva “buzunărele” în carne, iar acolo pune usturoiul. Brînza dată prin răzătoare se presară peste carne, apoi se adaugă cimbrul, sarea şi piperul. Preparatul se ţine la cuptor cam 15 minute, după care se scoate carnea. Se deglasează sosul rămas în tavă cu apă sau cu vin (ori cu un amestec din acestea două). Se asezonează cu o linguriţă şi jumătate de sare, o linguriţă de cimbru, o linguriţă de rozmarin şi puţin piper negru măcinat. Se mai lasă cam 10 minute pe foc. Friptura trebuie servită însoţită de acest sos şi cu garnitură de cartofi natur. Pentru a-i prepara, se iau cinci cartofi şi se spală bine. Apoi se pun într-un vas cu apă şi sare. După ce se înfierbîntă apa, se adaugă cîteva felii de lămîie. Se ţine vasul pe foc cam 30 de minute, apoi se scot din apă, se curăţă de coajă şi se servesc calzi.
PÎINE SUEDEZĂ. În Europa (dar mai ales în Franţa, unde acest produs este foarte apreciat), se regăsesc mai multe feluri de pîine suedeză. Sunt însă două tipuri mai cunoscute: pîinea polară şi pîinea crocantă. Cea dintîi se numeşte aşa fiindcă a fost inventată în Laponia şi se pregăteşte din făină de secară şi de grîu. Aceasta se foloseşte pentru sandvişuri. Pentru pregătirea pîinii crocante, ai nevoie de următoarele ingrediente: 700 g făină grîu, 300 g făină de secară, 500 ml apă, 150 g maia fără sare, 150 g smîntînă proaspătă şi densă, 30 g zahăr tos dat prin maşină (un fel de zahăr pudră), 20 g sare, 20 g drojdie, 10 g praf de copt, 10 g seminţe de fenicul. Amestecă ingredientele şi frămîntă-le bine. Lasă aluatul cam o oră şi jumătate la dospit, apoi întinde blatul într-o foaie de doi-trei milimetri. Cu ajutorul unei furculiţe, înţeapă foaia, din loc în loc. Se pune foaia, acoperită, la frigidez, să crească, ţinîndu-se cam 20 de minute. Cu ajutorul unei forme rotunde, se porţionează foaia, apoi se pune în tavă şi se dă la cuptor, pentru aproximativ o oră.
PORRIDGE. Este un fel de mîncare simplu, făcut, de obicei, din ovăz şi lapte. Poate fi preparat însă şi cu apă. Se regăseşte în meniul mai multor popoare, sub diferite forme. Se serveşte în special la micul dejun şi se adaugă, în funcţie de cultură şi gust, sare, zahăr, lapte sau smîntînă. În Scoţia este preparatul tradiţional pentru micul dejun şi se consumă cu sare. Există mai multe reţete de porridge. În Scoţia, Anglia, Statele Unite şi Canada se prepară cu ovăz. În Polonia se consumă cu lapte fierbinte, zahăr şi unt. Traducerea denumirii, în limba română, ar fi: “terci”. Pentru două porţii, este nevoie de 300 ml lapte, 75 g fulgi de ovăz, o lingură de zahăr, o lingură de pudră de vanilie, puţină sare, 70 g smîntînă, 20 g stafide, o lingură de cardamom şi puţină scorţişoară. Se pune lapte într-un vas şi, după ce se înfierbântă, cu focul dat la minim, se adaugă fulgii de ovăz, zahărul şi sarea. Se lasă pe foc până ce amestecul are o consistenţă cremoasă apoi se adaugă smîntîna şi se amestecă bine. Se pun stafidele, scorţişoara şi cardamomul şi se mai lasă cîteva minute pe foc. Preparatul se consumă cald. (Retete de Diana Radu)
In Jurnalul National, Editie speciala din 15 aprilie 2008
Gustul amar al amintirii
Îşi terminase de o jumătate de oră cina şi se retrăsese în cabina sa, pentru a citi ceva înainte de culcare. La un moment dat, a simţit o clătinare mai puternică a vasului, diferită de valsul cu care se obişnuise deja, după urcarea sa pe Titanic, la Southampton. Lawrence Beesley, profesor la un colegiu dintr-un orăşel britanic, plecase spre continentul american pentru a-şi vizita fratele, stabilit la Toronto. Era mulţumit de condiţiile oferite de Titanic: mîncarea era variată, consistentă şi foarte gustoasă, existau suficiente locuri unde te puteai destinde şi, mai ales, tangajul vasului era atît de uşor, încît adeseori uitai că te afli în largul oceanului şi numai o privire aruncată peste bord te făcea să înţelegi că între tine şi lumea civilizată se afla o imensitate de apă.
De data aceasta însă mişcarea fu resimţită – chiar dacă nu violent – şi-l făcu să iasă pe culoar şi să întrebe un steward: “Ce se întîmplă?”. I se răspunse că nimic grav nu se petrecea, că se poate întoarce în cabină, la fila cărţii pe care o părăsise. Un straniu presentiment îl înfioră şi, cu toate că nava se mişca din nou lin, fugi grăbit spre cabină, îşi luă jacheta, îndesă în buzunarele ei cîteva cărţi şi se avîntă spre punte.
Că a avut dreptate avea să realizeze curînd, cînd personalul navei dădu semnalul operaţiunilor de salvare. S-a numărat printre norocoşii din barca… cu numărul 13. Beesley a putut vedea, din larg, scufundarea Titanicului. Mai tîrziu avea să spună că în momentul acela, cînd vasul a fost prins în vîrtej, o lumină orbitoare s-a ridicat la cer. Erau sufletele celor îmbrăţişaţi de neantul apei. Carpathia a ridicat la bord 64 de persoane aflate pe această barcă.
PUTEREA MEMORIEI. Mulţi dintre cei care au supravieţuit naufragiului au încercat din răsputeri să uite tragica noapte. Lawrence Beesley, în schimb, a imortalizat-o, legîndu-şi pentru totdeauna numele de cel al Titanicului. El a scris o carte care s-a bucurat de un mare succes – “The Loss of the SS Titanic” (Pierderea Titanicului), în care descrie cu lux de amănunte experienţa lui copleşitoare pe vas – de la frumuseţea primelor zile pînă la grozăvia ultimelor clipe. Mai mult decît atît, cînd s-a produs “A Night to Remember” a asistat la toate zilele de turnare, rămînînd pe o ambarcaţiune identică cu barca numărul 13 pînă cînd şi ultima scenă a vaporului care dispărea în adîncuri a fost filmată.
Tot pentru acest film, el şi-a adus contribuţia consiliindu-i pe producători cu privire la ceea ce se întîmpla, uzual, pe vas, în viaţa călătorilor de la clasa a II-a, dîndu-le inclusiv detalii necesare pentru scenografie.
Sala de mese de la clasa a II-a era o încăpere mare, cu lambriuri din lemn de sicomor, cu mese, scaune şi veselă suficiente pentru a hrăni, în acelaşi timp, 440 de persoane. Locul era luminos şi îmbia la convivialitate.
MÎNCĂRURI. Cît despre ultima cină, la acest nivel al vaporului, ştim că a fost compusă din: consome cu tapioca, eglefin (specie de peşte) la cuptor cu sos picant, curry de pui cu orez, miel cu sos de mentă, friptură de curcă în sos de merişoare, cu garnitură de mazăre şi piure de napi, orez fiert, cartofi à l’anglais sau cartofi copţi, plum-pudding (budincă de prune), jeleu de struguri, prăjitură cu nucă de cocos şi îngheţată (“crème glacée américaine”). Masa s-a încheiat cu fructe în coajă (alune, fistic etc.), fructe proaspete, brânzeturi, biscuiţi, cafea.
În cursul zilei de 14 aprilie, călătorii au servit fructe, porridge de ovăz, pîinici cu ovăz, heringi afumaţi pregătiţi în maniera specifică orăşelului Yarmouth, bucăţi de carne de oaie la grătar, cîrnăciori şi şuncă, fiertură irlandeză de legume, tocană de vită în stil iralndez, piure de cartofi, pîinici cu lapte, gem, marmeladă, ceai, cafea, cacao – la micul dejun; iar la prînz – consome à la Julienne, supă din burtă şi picioare de vacă, rosbif, cartofi copţi sau fierţi în coajă şi piure de cartofi, diferite fripturi de vită şi de porc, salată, budincă de orez, preparate de patiserie, biscuiţi, brînză, dulciuri şi cafea.
La cină, li s-a adus la masă: supă din cap de miel, peşte proaspăt, ragut de viţel, friptură de porc cu sos de mere, legume, cartofi fierţi, budincă cu salvie, tartă cu gem, preparate de patiserie, dulciuri, ceai şi cafea.
Rick Archbold, coautor al volumului “The Last Dinner on the Titanic”, relata că, adeseori, pasagerii de la prima şi de la a doua clasă erau serviţi la masă de propriii slujitori, care călătoreau alături de ei fie cu bilet de aceeaşi categorie, fie la una inferioară. Servitorii se implicau chiar în pregătirea mîncării, astfel încît bucătarii de pe Titanic aveau la îndemînă ajutoare nesperate.
Reţete, clasa a II-a
Pui cu orez Şi sos de curry. Sosul de curry se face din trei linguri cu ulei, o ceapă, patru căţei de usturoi, rădăcină de ghimbir, puţin cardamon şi ardei iute, o linguriţă cu coriandru şi sos de roşii. Uleiul se pune într-o cratiţă şi se lasă la încins. Se adaugă ceapa tăiată solzişori şi usturoiul mărunţit. Cînd ceapa devine aurie, se adaugă ghimbirul şi restul ingredientelor, apoi se amestecă bine. După cîteva minute se pune şi sosul de roşii. Se lasă încă 15 minute la foc mic, şi se amestecă bine ca să nu se ardă. Separat se rumeneşte puiul (un piept de pui tăiat cubuleţe) şi, cînd e gata, se pune în sos. Orezul se fierbe simplu, cu sare şi puţin ulei.
ÎNGHEŢATĂ DE FRIŞCĂ. Adevărata “Crème Glacée Américaine” pregătită pentru pasagerii Titanicului nu se mai prepară astăzi decît în cele mai selecte restaurante din lume. Ceea care se comercializează pe piaţă sub acest nume este o imitaţie ieftină şi incomparabilă cu produsul original. Aceasta se obţine din smîntînă proaspătă şi densă, zahăr şi ouă. Vechii greci romani şi chinezi preparau o îngheţată probabil la fel de gustoasă, din suc de fructe, pe care îl amestecau cu albuşuri bătute spumă, iar compoziţia o fierbeau în lapte punând la gheaţă apoi totul. În secolul al XIV-lea, italienii au perfecţionat reţeta, adăugînd preţioasa frişcă, şi au oferit produsul spre comercializare. Mai tîrziu, Thomas Jefferson a gustat preparatul la Paris şi i-a plăcut atît de mult, încît a cerut să se pregătească, pentru toate dineurile oficiale de la Casa Albă, îngheţată de frişcă. Treptat, prepararea produsului a devenit o tradiţie în casele americane.
CONSOME DE TAPIOCA. Tapioca se obţine din manioc uscat şi se aseamănă bine cu făina de grîu. Din acest ingredient se prepară supe şi budinci. Acestea din urmă sunt asemănătoare budincilor de orez, atît la gust, cît şi la consistenţă. În ţările asiatice, în special în India, preparatele de tapioca sînt consumate mai ales în perioada sărbătorilor. În bucătăria braziliană, tapioca se găteşte cu diferite feluri de carne, dar şi cu ciocolată, banane şi lapte. În Statele Unite tapioca este folosită chiar şi la prepararea diferitelor feluri de iaurt. Iată şi prepararea: într-o oală se pune la fiert apă (cam doi litri) cu puţină sare. După ce a clocotit cîteva minute se adaugă, în ploaie, tapioca (aproximativ şase linguri), în acelaşi timp se amestecă bine. Se dă focul la mimimum şi se lasă la fiert încet timp de 10 minute, apoi se adaugă unt proaspăt (două linguri). Separat se bate unul sau două găbenuşuri de ou şi apoi acestea se toarnă în supă.
PLUM-PUDDING. Budinca de prune este un preparat tradiţional englezesc, care se consuma în special de Crăciun. Reţeta străveche, cu prune, se pregăteşte însă din ce în ce mai rar, acestea fiind înlocuite de alte fructe uscate. O reţetă pe care o întîlneşti azi în mai toate căminele englezeşti este următoarea: ai nevoie de 400 g stafide, 170 g merişoare uscate, 250 ml rom, patru ouă, 200 g zahăr brun, 250 g unt, 175 g pesmet, scorţişoară şi 50 g drojdie praf. Stafidele, merişoarele şi romul se pun la macerat pentru aproximativ şase ore. Vasul pentru budincă se unge cu puţin unt. Separat restul de unt se amestecă bine cu zahărul pînă se obţine o compoziţie omogenă. Se adaugă ouăle, unul cîte unul, şi se amestecă încontinuu, pînă se încorporează toate. Se pune făina amestecată cu drojdia şi cu scorţişoara, apoi se adaugă stafidele, merişoarele şi romul. Se amestecă bine, se pune în formă şi se bagă la cuptor. După ce s-a copt, se scoate din formă şi se ornează cu cremă de lapte.
In Jurnalul National, Editie speciala din 15 aprilie 2008
De data aceasta însă mişcarea fu resimţită – chiar dacă nu violent – şi-l făcu să iasă pe culoar şi să întrebe un steward: “Ce se întîmplă?”. I se răspunse că nimic grav nu se petrecea, că se poate întoarce în cabină, la fila cărţii pe care o părăsise. Un straniu presentiment îl înfioră şi, cu toate că nava se mişca din nou lin, fugi grăbit spre cabină, îşi luă jacheta, îndesă în buzunarele ei cîteva cărţi şi se avîntă spre punte.
Că a avut dreptate avea să realizeze curînd, cînd personalul navei dădu semnalul operaţiunilor de salvare. S-a numărat printre norocoşii din barca… cu numărul 13. Beesley a putut vedea, din larg, scufundarea Titanicului. Mai tîrziu avea să spună că în momentul acela, cînd vasul a fost prins în vîrtej, o lumină orbitoare s-a ridicat la cer. Erau sufletele celor îmbrăţişaţi de neantul apei. Carpathia a ridicat la bord 64 de persoane aflate pe această barcă.
PUTEREA MEMORIEI. Mulţi dintre cei care au supravieţuit naufragiului au încercat din răsputeri să uite tragica noapte. Lawrence Beesley, în schimb, a imortalizat-o, legîndu-şi pentru totdeauna numele de cel al Titanicului. El a scris o carte care s-a bucurat de un mare succes – “The Loss of the SS Titanic” (Pierderea Titanicului), în care descrie cu lux de amănunte experienţa lui copleşitoare pe vas – de la frumuseţea primelor zile pînă la grozăvia ultimelor clipe. Mai mult decît atît, cînd s-a produs “A Night to Remember” a asistat la toate zilele de turnare, rămînînd pe o ambarcaţiune identică cu barca numărul 13 pînă cînd şi ultima scenă a vaporului care dispărea în adîncuri a fost filmată.
Tot pentru acest film, el şi-a adus contribuţia consiliindu-i pe producători cu privire la ceea ce se întîmpla, uzual, pe vas, în viaţa călătorilor de la clasa a II-a, dîndu-le inclusiv detalii necesare pentru scenografie.
Sala de mese de la clasa a II-a era o încăpere mare, cu lambriuri din lemn de sicomor, cu mese, scaune şi veselă suficiente pentru a hrăni, în acelaşi timp, 440 de persoane. Locul era luminos şi îmbia la convivialitate.
MÎNCĂRURI. Cît despre ultima cină, la acest nivel al vaporului, ştim că a fost compusă din: consome cu tapioca, eglefin (specie de peşte) la cuptor cu sos picant, curry de pui cu orez, miel cu sos de mentă, friptură de curcă în sos de merişoare, cu garnitură de mazăre şi piure de napi, orez fiert, cartofi à l’anglais sau cartofi copţi, plum-pudding (budincă de prune), jeleu de struguri, prăjitură cu nucă de cocos şi îngheţată (“crème glacée américaine”). Masa s-a încheiat cu fructe în coajă (alune, fistic etc.), fructe proaspete, brânzeturi, biscuiţi, cafea.
În cursul zilei de 14 aprilie, călătorii au servit fructe, porridge de ovăz, pîinici cu ovăz, heringi afumaţi pregătiţi în maniera specifică orăşelului Yarmouth, bucăţi de carne de oaie la grătar, cîrnăciori şi şuncă, fiertură irlandeză de legume, tocană de vită în stil iralndez, piure de cartofi, pîinici cu lapte, gem, marmeladă, ceai, cafea, cacao – la micul dejun; iar la prînz – consome à la Julienne, supă din burtă şi picioare de vacă, rosbif, cartofi copţi sau fierţi în coajă şi piure de cartofi, diferite fripturi de vită şi de porc, salată, budincă de orez, preparate de patiserie, biscuiţi, brînză, dulciuri şi cafea.
La cină, li s-a adus la masă: supă din cap de miel, peşte proaspăt, ragut de viţel, friptură de porc cu sos de mere, legume, cartofi fierţi, budincă cu salvie, tartă cu gem, preparate de patiserie, dulciuri, ceai şi cafea.
Rick Archbold, coautor al volumului “The Last Dinner on the Titanic”, relata că, adeseori, pasagerii de la prima şi de la a doua clasă erau serviţi la masă de propriii slujitori, care călătoreau alături de ei fie cu bilet de aceeaşi categorie, fie la una inferioară. Servitorii se implicau chiar în pregătirea mîncării, astfel încît bucătarii de pe Titanic aveau la îndemînă ajutoare nesperate.
Reţete, clasa a II-a
Pui cu orez Şi sos de curry. Sosul de curry se face din trei linguri cu ulei, o ceapă, patru căţei de usturoi, rădăcină de ghimbir, puţin cardamon şi ardei iute, o linguriţă cu coriandru şi sos de roşii. Uleiul se pune într-o cratiţă şi se lasă la încins. Se adaugă ceapa tăiată solzişori şi usturoiul mărunţit. Cînd ceapa devine aurie, se adaugă ghimbirul şi restul ingredientelor, apoi se amestecă bine. După cîteva minute se pune şi sosul de roşii. Se lasă încă 15 minute la foc mic, şi se amestecă bine ca să nu se ardă. Separat se rumeneşte puiul (un piept de pui tăiat cubuleţe) şi, cînd e gata, se pune în sos. Orezul se fierbe simplu, cu sare şi puţin ulei.
ÎNGHEŢATĂ DE FRIŞCĂ. Adevărata “Crème Glacée Américaine” pregătită pentru pasagerii Titanicului nu se mai prepară astăzi decît în cele mai selecte restaurante din lume. Ceea care se comercializează pe piaţă sub acest nume este o imitaţie ieftină şi incomparabilă cu produsul original. Aceasta se obţine din smîntînă proaspătă şi densă, zahăr şi ouă. Vechii greci romani şi chinezi preparau o îngheţată probabil la fel de gustoasă, din suc de fructe, pe care îl amestecau cu albuşuri bătute spumă, iar compoziţia o fierbeau în lapte punând la gheaţă apoi totul. În secolul al XIV-lea, italienii au perfecţionat reţeta, adăugînd preţioasa frişcă, şi au oferit produsul spre comercializare. Mai tîrziu, Thomas Jefferson a gustat preparatul la Paris şi i-a plăcut atît de mult, încît a cerut să se pregătească, pentru toate dineurile oficiale de la Casa Albă, îngheţată de frişcă. Treptat, prepararea produsului a devenit o tradiţie în casele americane.
CONSOME DE TAPIOCA. Tapioca se obţine din manioc uscat şi se aseamănă bine cu făina de grîu. Din acest ingredient se prepară supe şi budinci. Acestea din urmă sunt asemănătoare budincilor de orez, atît la gust, cît şi la consistenţă. În ţările asiatice, în special în India, preparatele de tapioca sînt consumate mai ales în perioada sărbătorilor. În bucătăria braziliană, tapioca se găteşte cu diferite feluri de carne, dar şi cu ciocolată, banane şi lapte. În Statele Unite tapioca este folosită chiar şi la prepararea diferitelor feluri de iaurt. Iată şi prepararea: într-o oală se pune la fiert apă (cam doi litri) cu puţină sare. După ce a clocotit cîteva minute se adaugă, în ploaie, tapioca (aproximativ şase linguri), în acelaşi timp se amestecă bine. Se dă focul la mimimum şi se lasă la fiert încet timp de 10 minute, apoi se adaugă unt proaspăt (două linguri). Separat se bate unul sau două găbenuşuri de ou şi apoi acestea se toarnă în supă.
PLUM-PUDDING. Budinca de prune este un preparat tradiţional englezesc, care se consuma în special de Crăciun. Reţeta străveche, cu prune, se pregăteşte însă din ce în ce mai rar, acestea fiind înlocuite de alte fructe uscate. O reţetă pe care o întîlneşti azi în mai toate căminele englezeşti este următoarea: ai nevoie de 400 g stafide, 170 g merişoare uscate, 250 ml rom, patru ouă, 200 g zahăr brun, 250 g unt, 175 g pesmet, scorţişoară şi 50 g drojdie praf. Stafidele, merişoarele şi romul se pun la macerat pentru aproximativ şase ore. Vasul pentru budincă se unge cu puţin unt. Separat restul de unt se amestecă bine cu zahărul pînă se obţine o compoziţie omogenă. Se adaugă ouăle, unul cîte unul, şi se amestecă încontinuu, pînă se încorporează toate. Se pune făina amestecată cu drojdia şi cu scorţişoara, apoi se adaugă stafidele, merişoarele şi romul. Se amestecă bine, se pune în formă şi se bagă la cuptor. După ce s-a copt, se scoate din formă şi se ornează cu cremă de lapte.
In Jurnalul National, Editie speciala din 15 aprilie 2008
Eleganţă şi lux
“Ultima masă pe Titanic” este o metaforă care îşi are reprezentarea într-o întîmplare reală, din care ne-au rămas fărîme de amintiri şi artefacte aduse azi la suprafaţă de pe fundul oceanului.
Înainte de a vorbi despre meniurile şi preparatele ultimei cine, pentru pasagerii de la clasa I, să încercăm să dăm răspuns la o întrebare simplă: ce are atît de special acest dineu, încît să merite să curgă, timp de decenii, valuri de cerneală asupra subiectului? Ce s-a întîmplat la această ultimă reuniune “normală” a celor 2.223 de suflete, înainte de înfricoşătorul moment al naufragiului Titanicului, are o aură specială tocmai pentru că, la scurtă vreme după ce oamenii s-au ridicat de la masă (o cină cu preparate simple ori sofisticate – după rangul şi buzunarul comesenilor), ei au trecut împreună prin groaza care a urmat, luptîndu-se pentru supravieţuire. Mulţi au fost furaţi în adîncuri de vîrtejul vaporului ce se scufunda. Pentru cei care au fost salvaţi, amănuntele acestui ultim dineu au căpătat proporţiile unui festin. “În noaptea dezastrului, cina arăta ca un tablou. Ciorchinii de struguri aşezaţi în vîrful coşurilor cu fructe de pe fiecare masă erau minunaţi. Meniul era foarte variat şi tentant. Am rămas la masă de la supă pînă la alune”, îşi amintea Kate Buss, pasager la clasa I pe Titanic. “Era o mulţime fascinantă. Bijuteriile scînteiau la gîtul femeilor. Miros de flori rare umplea atmosfera. Orchestra cînta muzică la modă. Era o întrunire minunată de femei frumoase şi bărbaţi splendizi”, rememora un alt pasager de la prima clasă, Jacques Furnell.
LA RITZ. Parcă presimţind că aceasta era cea din urmă oară cînd aveau să-şi demonstreze măiestria în arta culinară, bucătarii care lucrau pentru restaurantul “à la carte” (abia intrat în celebrul lanţ de restaurante Ritz), ca şi pentru sălile de mese de la clasa I şi a II-a, s-au întrecut în a pregăti mîncăruri savuroase, într-o montare strălucitoare, preparate ce au fost aduse dinaintea pasagerilor într-o atmosferă de eleganţă şi lux. Iată ce-şi aminteşte doamna Mahala Douglas, pasager la clasa I: “Am cinat în ultima seară la restaurantul Ritz. Era ultimul strigăt în materie de modă. Mesele erau vesele, cu trandafiri roz şi margarete; femeile – îmbrăcate în rochiile lor frumoase şi incitante de satin şi catifea, iar bărbaţii – imaculaţi şi spilcuiţi. Orchestra de coarde cînta muzică de Puccini şi Ceaikovski. Mîncarea era superbă: caviar, crab, prepeliţe din Egipt, ouă de fluierar şi struguri mari şi piersici proaspete. Noaptea era rece şi clară, marea era ca de sticlă”. Mahala Douglas (născută Dutton) urcase pe vas la Cherbourg, împreună cu soţul său, Walter Donald Douglas. Atunci cînd i s-a spus să coboare pe una dintre bărcile de salvare, ea a insistat să se găsească un loc şi pentru soţul său. Acesta a răspuns categoric: “Nu! Trebuie să fiu un gentleman!”. Cînd a fost salvată, Mahala Douglas purta pe ea rochia de seară în care cinase ultima oară alături de soţul ei.
ULTIMA CINĂ. Pentru fastuosul dineu, chelnerii au fost nevoiţi să aducă la masă 11 rînduri de preparate, plus băuturile potrivite. Cina a început cu hors-d’oeuvre variate (între care cele mai apreciate au fost “canapelele à l’Amiral” şi stridiile à la Russe). Antreurile au fost asortate cu vinuri albe de Bordeaux şi Burgundia, iar pentru stridii s-a adus un excelent Chablis. Au urmat, la alegere, un consome Olga sau o supă-cremă de orz – cu vin de Madeira sau cu Sherry. La somonul poşat cu sos muslin şi garnitură de castraveţi s-a potrivit cel mai bine un vin sec de Rin sau Moselle. Iar la fileurile Mignon (de viţel) “Lili” sau la soteul de pui à la Lyonnaise, cu garnitură de dovlecei umpluţi, a fost servit un vin roşu şi plin de Bordeaux. Mielul cu sos de mentă, friptura de raţă cu sos de mere şi glazură de Calvados, spata de viţel “forestiére” – cu garnitură de cartofi, mazăre, cremă de morcovi cu smîntînă, orez “créole” sau cartofi Parmentier – au avut alături un roşu de Burgundia sau un Beaujolais. A urmat un punci “à la Romaine”, să lase bucatele să se mai aşeze, şi-apoi un alt festin: porumbei la rotisor, pe pat de creson, la care s-a băut din vinul bucatelor precedente. Salata de sparanghel a avut alături şampanie – însă nu în pahar, ci într-o inedită vinegretă, în care s-a pus şi puţin şofran. Pateul de foie gras, cu ţelină, s-a asortat cu un vin de Sauterne sau cu un vin alb şi dulce de Rin. Dulciurile – budincă Waldorf, piersici în aspic, ecler cu cremă de vanilie şi glazură de ciocolată şi “crèmes glacées à la française” (o îngheţată de vanilie foarte fină) – au fost urmate de fructe şi brînzeturi, “stropite” cu vinuri dulci asortate, şampanie şi alte spumante. După masă, la o cafea şi o ţigară, au continuat discuţiile cordiale. Nu pentru mult timp însă, căci blocul de gheaţă avea să transforme o noapte de vis într-un coşmar.
O observaţie legată de băuturile servite: au fost preferate în general acelea cu un grad alcoolic mai scăzut, pentru că o cină cu 11 servicii – presupunînd că s-ar fi băut 11 pahare, de la un capăt la celălalt –, tot ar fi însemnat o mare cantitate de băutură. Robert Ballard, celebrul explorator care a studiat în amănunt, la faţa locului, vestigiile de pe Titanic, începînd cu anul 1986, a găsit pe fundul oceanului sute de sticle cu vin şi şampanie, aparent intacte. Se ştie însă că, în acea epocă, datorită vibraţiilor motoarelor marilor transatlantice, nici o băutură nu putea sta prea mult timp pe vas fără să sedimenteze.
MENIURILE DIN 14 APRILIE. Haideţi să vedem, însă, înainte de seara fatală, din ce alte bucate s-au înfruptat pasagerii de la clasa I la micul dejun şi la prînz. Dimineaţă au putut mînca, la alegere (în sistemul “buffet”): mere coapte, fructe, prune la aburi, aspic de ovăz, porumb şi orez expandat, hering, haddock de Findon (specie de peşte din apropierea coastelor localităţii scandinave Findon), somon afumat, carne de oaie la grătar, rinichi şi şunculiţă, apoi şuncă şi cîrnaţi la grătar, escalopuri de miel, legume la aburi, ouă (fierte, prăjite, poşate sau răscoapte), omlete simple sau cu roşii, sirloin de vită şi cotlete de berbecuţ, sote de legume şi cartofi fierţi în coajă, carne rece, pîinici de tip “Graham” sau “Viena”, pîine cu porumb, prăjituri, dulceaţă de coacăze, miere, marmeladă şi apă minerală. Meniul pentru masa de prînz a fost următorul: la comandă – consome Fermier, supă de pasăre, supă de praz, file de barbun, ouă Argenteuil, pui à la Maryland, carne de vită presată, cotlet de miel la grătar, cu garnitură de piure de legume, cartofi copţi, piure de cartofi, cartofi prăjiţi sau fierţi în coajă. La desert s-a servit, la alegere, budincă cu frişcă, meringue cu mere, diferite produse de patiserie. La bufet au fost oferite următoarele preparate: somon cu maioneză, crevete cu sos de unt, anchois norvegiene, heringi marinaţi, sardine afumate, friptură de viţel, felii subţiri de vită cu condimente, pateu de vită, jambon, limbă de viţel, lăptuci, sfeclă roşie, roşii. Bineînţeles, masa s-a încheiat cu un platou de brînzeturi: Cheshire, Stilton, Gorgonzola, Edam, Camembert, Roquefort, St. Ivel, Cheddar. Ca băutură: bere müncheneză, la gheaţă, la preţul de 3 sau 6 pence halba.
Cafenelele de pe Titanic
Salonul unde pasagerii clasei I serveau masa avea o capacitate de 554 de locuri. Cu un design interior foarte frumos, în stil englezesc, cu lambriuri din lemn de stejar, amintea de stilul din secolul al XVI-lea, din vremea regelui Iacob Stuart. Ferestrele erau în acelaşi stil, iar acoperişul era din sticlă. Sala de recepţii pentru clasa I era locul unde pasagerii se puteau bucura de un cocteil înainte de cină. Alte două locuri luxoase, create anume pentru ei, erau “Café Parisien” şi “The Verandah Café”. Prima a fost proiectată pentru a fi o replică exactă a “extinderilor” pe trotuar a cafenelelor pariziene, cu scaune grupate în jurul unor mese de două sau de patru persoane. De aici putea fi observat un splendid apus de soare. Deşi se numea “cafenea”, în acest loc se putea prînzi sau cina la fel ca şi în restaurant. Ospătarii, toţi de origine franceză, te făceau să te simţi ca la Café de la Paix, în Paris. Încă din prima zi, cei mai populari clienţi ai cafenelei au fost maiorul Archibald W. Butt şi colonelul Archibald Gracie IV. “The Verandah Café” avea în schimb o referinţă englezească şi era cunoscută mai degrabă drept Palm Court, datorită ghivecelor cu palmieri pe care le adăpostea. Era plină, de asemenea, de plante verzi, care îi dădeau un aspect de seră.
Reţete, clasa I
SOMON POŞAT CU SOS MUSLIN. Se folosesc fie cotlete de somon, fie fileuri, după preferinţă, care se poşează astfel: folosind morcov, ceapă, rădăcină de pătrunjel, un buchet garni (pătrunjel verde, cimbru şi dafin), vin, sare şi piper, prepară o supă (zeamă) de legume într-o cratiţă mai mare, apoi opreşte focul, las-o să se mai răcească şi pune în ea bucăţile de somon. Readu zeama la fierbere, la foc mic, timp de 8-10 minute. Scoate apoi peştele, aşază-l pe platou şi napează (decorează) cu sos muslin. Acesta se pregăteşte din 5 gălbenuşuri, 100 g de smîntînă, 4 linguri cu apă, 250 g unt, suc de lămîie, sare şi piper. Mai întîi amestecă, într-un vas la bain-marie, gălbenuşurile (cu sare şi piper), adăugînd puţin cîte puţin apa şi sucul de la o jumătate de lămîie. Trebuie să se obţină o compoziţie onctuoasă. Adaugă apoi, pe rînd, untul (înmuiat) şi smîntîna, continuînd să amesteci.
SOTE DE PUI À LA LYONNAISE. Ai nevoie de un pui de mărime potrivită, pe care îl cureţi, îl speli şi îl tranşezi. Într-o cratiţă, pune unt proaspăt şi rumeneşte în el bucăţile de pui. Adaugă cîteva ciuperci (champignons de Paris) tăiate julienne şi o roşie mare, descojită, curăţată de seminţe şi tăiată cubuleţe. Saltă cratiţa de cîteva ori, pentru ca să se amestece ingredientele (“a sălta” este traducerea verbului franţuzesc “sauter” şi indică faptul că ingredientele nu se prăjesc, ci doar se călesc puţin, avînd grijă să nu se ardă). Stropeşte apoi totul cu un pahar cu vin alb, adaugă o jumătate de pahar cu zeamă de carne şi flambează cu un păhăruţ de coniac (de preferinţă, un coniac franţuzesc, vechi). Condimentează, după gust, cu sare şi piper, presară boia (dulce şi/sau iute) şi lasă să fiarbă la foc mic timp de 20 de minute. Degresează sosul din cratiţă, adaugă-i puţin pătrunjel verde, tocat, un căţel de usturoi tăiat feliuţe subţiri şi lasă pe foc mic să scadă. Toarnă sosul peste pui şi serveşte.
BUDINCĂ WALDORF. Pentru reţeta clasică, ai nevoie de o jumătate de ceaşcă de zahăr, două ceşti de făină, două linguriţe de praf de copt, trei linguri de unt topit, o jumătate de linguriţă de sare, o ceaşcă şi jumătate de mere tăiate felii subţiri (fără a fi fost curăţate de coajă), o ceaşcă de lapte, două ouă, o linguriţă de vanilie, o ceaşcă de nuci măcinate, o jumătate de ceaşcă de stafide (ţinute în prealabil la aburi, pentru a se rehidrata şi înmuia). Ai nevoie, de asemenea, pentru sos, de o ceaşcă de zahăr, o jumătate de ceaşcă de apă, două ouă, două ceşti de frişcă, o jumătate de linguriţă de esenţă de lămîie. Amestecă mai întîi făina, sarea, zahărul şi praful de copt, adaugă ouăle, esenţa de lămîie, laptele, untul, nucile, merele şi stafidele. Mixează foarte bine, pînă se omogenizează, apoi împarte compoziţia în 9 părţi şi pune-le în 9 forme pentru mufin. Acoperă cu hîrtie pergament unsă cu o grăsime (unt, ulei) şi pune formele deasupra unui vas în care fierbe apă (la aburi), timp de 45-50 de minute. Cînd sunt gata, răstoarnă formele pe farfurie şi serveşte cu sosul preparat astfel: fierbe zahărul în apă pînă se obţine un sirop; trage deoparte; bate gălbenuşurile, amestecînd puţin cîte puţin siropul, iar cînd s-a omogenizat, pune din nou pe foc pentru două minute, amestecînd întruna; adaugă zeama de lămîie. Chiar înainte de a servi adaugă frişca şi mixează. (Retete de Diana Radu)
In Jurnalul National, Editie de colectie din 15 aprilie 2008
Înainte de a vorbi despre meniurile şi preparatele ultimei cine, pentru pasagerii de la clasa I, să încercăm să dăm răspuns la o întrebare simplă: ce are atît de special acest dineu, încît să merite să curgă, timp de decenii, valuri de cerneală asupra subiectului? Ce s-a întîmplat la această ultimă reuniune “normală” a celor 2.223 de suflete, înainte de înfricoşătorul moment al naufragiului Titanicului, are o aură specială tocmai pentru că, la scurtă vreme după ce oamenii s-au ridicat de la masă (o cină cu preparate simple ori sofisticate – după rangul şi buzunarul comesenilor), ei au trecut împreună prin groaza care a urmat, luptîndu-se pentru supravieţuire. Mulţi au fost furaţi în adîncuri de vîrtejul vaporului ce se scufunda. Pentru cei care au fost salvaţi, amănuntele acestui ultim dineu au căpătat proporţiile unui festin. “În noaptea dezastrului, cina arăta ca un tablou. Ciorchinii de struguri aşezaţi în vîrful coşurilor cu fructe de pe fiecare masă erau minunaţi. Meniul era foarte variat şi tentant. Am rămas la masă de la supă pînă la alune”, îşi amintea Kate Buss, pasager la clasa I pe Titanic. “Era o mulţime fascinantă. Bijuteriile scînteiau la gîtul femeilor. Miros de flori rare umplea atmosfera. Orchestra cînta muzică la modă. Era o întrunire minunată de femei frumoase şi bărbaţi splendizi”, rememora un alt pasager de la prima clasă, Jacques Furnell.
LA RITZ. Parcă presimţind că aceasta era cea din urmă oară cînd aveau să-şi demonstreze măiestria în arta culinară, bucătarii care lucrau pentru restaurantul “à la carte” (abia intrat în celebrul lanţ de restaurante Ritz), ca şi pentru sălile de mese de la clasa I şi a II-a, s-au întrecut în a pregăti mîncăruri savuroase, într-o montare strălucitoare, preparate ce au fost aduse dinaintea pasagerilor într-o atmosferă de eleganţă şi lux. Iată ce-şi aminteşte doamna Mahala Douglas, pasager la clasa I: “Am cinat în ultima seară la restaurantul Ritz. Era ultimul strigăt în materie de modă. Mesele erau vesele, cu trandafiri roz şi margarete; femeile – îmbrăcate în rochiile lor frumoase şi incitante de satin şi catifea, iar bărbaţii – imaculaţi şi spilcuiţi. Orchestra de coarde cînta muzică de Puccini şi Ceaikovski. Mîncarea era superbă: caviar, crab, prepeliţe din Egipt, ouă de fluierar şi struguri mari şi piersici proaspete. Noaptea era rece şi clară, marea era ca de sticlă”. Mahala Douglas (născută Dutton) urcase pe vas la Cherbourg, împreună cu soţul său, Walter Donald Douglas. Atunci cînd i s-a spus să coboare pe una dintre bărcile de salvare, ea a insistat să se găsească un loc şi pentru soţul său. Acesta a răspuns categoric: “Nu! Trebuie să fiu un gentleman!”. Cînd a fost salvată, Mahala Douglas purta pe ea rochia de seară în care cinase ultima oară alături de soţul ei.
ULTIMA CINĂ. Pentru fastuosul dineu, chelnerii au fost nevoiţi să aducă la masă 11 rînduri de preparate, plus băuturile potrivite. Cina a început cu hors-d’oeuvre variate (între care cele mai apreciate au fost “canapelele à l’Amiral” şi stridiile à la Russe). Antreurile au fost asortate cu vinuri albe de Bordeaux şi Burgundia, iar pentru stridii s-a adus un excelent Chablis. Au urmat, la alegere, un consome Olga sau o supă-cremă de orz – cu vin de Madeira sau cu Sherry. La somonul poşat cu sos muslin şi garnitură de castraveţi s-a potrivit cel mai bine un vin sec de Rin sau Moselle. Iar la fileurile Mignon (de viţel) “Lili” sau la soteul de pui à la Lyonnaise, cu garnitură de dovlecei umpluţi, a fost servit un vin roşu şi plin de Bordeaux. Mielul cu sos de mentă, friptura de raţă cu sos de mere şi glazură de Calvados, spata de viţel “forestiére” – cu garnitură de cartofi, mazăre, cremă de morcovi cu smîntînă, orez “créole” sau cartofi Parmentier – au avut alături un roşu de Burgundia sau un Beaujolais. A urmat un punci “à la Romaine”, să lase bucatele să se mai aşeze, şi-apoi un alt festin: porumbei la rotisor, pe pat de creson, la care s-a băut din vinul bucatelor precedente. Salata de sparanghel a avut alături şampanie – însă nu în pahar, ci într-o inedită vinegretă, în care s-a pus şi puţin şofran. Pateul de foie gras, cu ţelină, s-a asortat cu un vin de Sauterne sau cu un vin alb şi dulce de Rin. Dulciurile – budincă Waldorf, piersici în aspic, ecler cu cremă de vanilie şi glazură de ciocolată şi “crèmes glacées à la française” (o îngheţată de vanilie foarte fină) – au fost urmate de fructe şi brînzeturi, “stropite” cu vinuri dulci asortate, şampanie şi alte spumante. După masă, la o cafea şi o ţigară, au continuat discuţiile cordiale. Nu pentru mult timp însă, căci blocul de gheaţă avea să transforme o noapte de vis într-un coşmar.
O observaţie legată de băuturile servite: au fost preferate în general acelea cu un grad alcoolic mai scăzut, pentru că o cină cu 11 servicii – presupunînd că s-ar fi băut 11 pahare, de la un capăt la celălalt –, tot ar fi însemnat o mare cantitate de băutură. Robert Ballard, celebrul explorator care a studiat în amănunt, la faţa locului, vestigiile de pe Titanic, începînd cu anul 1986, a găsit pe fundul oceanului sute de sticle cu vin şi şampanie, aparent intacte. Se ştie însă că, în acea epocă, datorită vibraţiilor motoarelor marilor transatlantice, nici o băutură nu putea sta prea mult timp pe vas fără să sedimenteze.
MENIURILE DIN 14 APRILIE. Haideţi să vedem, însă, înainte de seara fatală, din ce alte bucate s-au înfruptat pasagerii de la clasa I la micul dejun şi la prînz. Dimineaţă au putut mînca, la alegere (în sistemul “buffet”): mere coapte, fructe, prune la aburi, aspic de ovăz, porumb şi orez expandat, hering, haddock de Findon (specie de peşte din apropierea coastelor localităţii scandinave Findon), somon afumat, carne de oaie la grătar, rinichi şi şunculiţă, apoi şuncă şi cîrnaţi la grătar, escalopuri de miel, legume la aburi, ouă (fierte, prăjite, poşate sau răscoapte), omlete simple sau cu roşii, sirloin de vită şi cotlete de berbecuţ, sote de legume şi cartofi fierţi în coajă, carne rece, pîinici de tip “Graham” sau “Viena”, pîine cu porumb, prăjituri, dulceaţă de coacăze, miere, marmeladă şi apă minerală. Meniul pentru masa de prînz a fost următorul: la comandă – consome Fermier, supă de pasăre, supă de praz, file de barbun, ouă Argenteuil, pui à la Maryland, carne de vită presată, cotlet de miel la grătar, cu garnitură de piure de legume, cartofi copţi, piure de cartofi, cartofi prăjiţi sau fierţi în coajă. La desert s-a servit, la alegere, budincă cu frişcă, meringue cu mere, diferite produse de patiserie. La bufet au fost oferite următoarele preparate: somon cu maioneză, crevete cu sos de unt, anchois norvegiene, heringi marinaţi, sardine afumate, friptură de viţel, felii subţiri de vită cu condimente, pateu de vită, jambon, limbă de viţel, lăptuci, sfeclă roşie, roşii. Bineînţeles, masa s-a încheiat cu un platou de brînzeturi: Cheshire, Stilton, Gorgonzola, Edam, Camembert, Roquefort, St. Ivel, Cheddar. Ca băutură: bere müncheneză, la gheaţă, la preţul de 3 sau 6 pence halba.
Cafenelele de pe Titanic
Salonul unde pasagerii clasei I serveau masa avea o capacitate de 554 de locuri. Cu un design interior foarte frumos, în stil englezesc, cu lambriuri din lemn de stejar, amintea de stilul din secolul al XVI-lea, din vremea regelui Iacob Stuart. Ferestrele erau în acelaşi stil, iar acoperişul era din sticlă. Sala de recepţii pentru clasa I era locul unde pasagerii se puteau bucura de un cocteil înainte de cină. Alte două locuri luxoase, create anume pentru ei, erau “Café Parisien” şi “The Verandah Café”. Prima a fost proiectată pentru a fi o replică exactă a “extinderilor” pe trotuar a cafenelelor pariziene, cu scaune grupate în jurul unor mese de două sau de patru persoane. De aici putea fi observat un splendid apus de soare. Deşi se numea “cafenea”, în acest loc se putea prînzi sau cina la fel ca şi în restaurant. Ospătarii, toţi de origine franceză, te făceau să te simţi ca la Café de la Paix, în Paris. Încă din prima zi, cei mai populari clienţi ai cafenelei au fost maiorul Archibald W. Butt şi colonelul Archibald Gracie IV. “The Verandah Café” avea în schimb o referinţă englezească şi era cunoscută mai degrabă drept Palm Court, datorită ghivecelor cu palmieri pe care le adăpostea. Era plină, de asemenea, de plante verzi, care îi dădeau un aspect de seră.
Reţete, clasa I
SOMON POŞAT CU SOS MUSLIN. Se folosesc fie cotlete de somon, fie fileuri, după preferinţă, care se poşează astfel: folosind morcov, ceapă, rădăcină de pătrunjel, un buchet garni (pătrunjel verde, cimbru şi dafin), vin, sare şi piper, prepară o supă (zeamă) de legume într-o cratiţă mai mare, apoi opreşte focul, las-o să se mai răcească şi pune în ea bucăţile de somon. Readu zeama la fierbere, la foc mic, timp de 8-10 minute. Scoate apoi peştele, aşază-l pe platou şi napează (decorează) cu sos muslin. Acesta se pregăteşte din 5 gălbenuşuri, 100 g de smîntînă, 4 linguri cu apă, 250 g unt, suc de lămîie, sare şi piper. Mai întîi amestecă, într-un vas la bain-marie, gălbenuşurile (cu sare şi piper), adăugînd puţin cîte puţin apa şi sucul de la o jumătate de lămîie. Trebuie să se obţină o compoziţie onctuoasă. Adaugă apoi, pe rînd, untul (înmuiat) şi smîntîna, continuînd să amesteci.
SOTE DE PUI À LA LYONNAISE. Ai nevoie de un pui de mărime potrivită, pe care îl cureţi, îl speli şi îl tranşezi. Într-o cratiţă, pune unt proaspăt şi rumeneşte în el bucăţile de pui. Adaugă cîteva ciuperci (champignons de Paris) tăiate julienne şi o roşie mare, descojită, curăţată de seminţe şi tăiată cubuleţe. Saltă cratiţa de cîteva ori, pentru ca să se amestece ingredientele (“a sălta” este traducerea verbului franţuzesc “sauter” şi indică faptul că ingredientele nu se prăjesc, ci doar se călesc puţin, avînd grijă să nu se ardă). Stropeşte apoi totul cu un pahar cu vin alb, adaugă o jumătate de pahar cu zeamă de carne şi flambează cu un păhăruţ de coniac (de preferinţă, un coniac franţuzesc, vechi). Condimentează, după gust, cu sare şi piper, presară boia (dulce şi/sau iute) şi lasă să fiarbă la foc mic timp de 20 de minute. Degresează sosul din cratiţă, adaugă-i puţin pătrunjel verde, tocat, un căţel de usturoi tăiat feliuţe subţiri şi lasă pe foc mic să scadă. Toarnă sosul peste pui şi serveşte.
BUDINCĂ WALDORF. Pentru reţeta clasică, ai nevoie de o jumătate de ceaşcă de zahăr, două ceşti de făină, două linguriţe de praf de copt, trei linguri de unt topit, o jumătate de linguriţă de sare, o ceaşcă şi jumătate de mere tăiate felii subţiri (fără a fi fost curăţate de coajă), o ceaşcă de lapte, două ouă, o linguriţă de vanilie, o ceaşcă de nuci măcinate, o jumătate de ceaşcă de stafide (ţinute în prealabil la aburi, pentru a se rehidrata şi înmuia). Ai nevoie, de asemenea, pentru sos, de o ceaşcă de zahăr, o jumătate de ceaşcă de apă, două ouă, două ceşti de frişcă, o jumătate de linguriţă de esenţă de lămîie. Amestecă mai întîi făina, sarea, zahărul şi praful de copt, adaugă ouăle, esenţa de lămîie, laptele, untul, nucile, merele şi stafidele. Mixează foarte bine, pînă se omogenizează, apoi împarte compoziţia în 9 părţi şi pune-le în 9 forme pentru mufin. Acoperă cu hîrtie pergament unsă cu o grăsime (unt, ulei) şi pune formele deasupra unui vas în care fierbe apă (la aburi), timp de 45-50 de minute. Cînd sunt gata, răstoarnă formele pe farfurie şi serveşte cu sosul preparat astfel: fierbe zahărul în apă pînă se obţine un sirop; trage deoparte; bate gălbenuşurile, amestecînd puţin cîte puţin siropul, iar cînd s-a omogenizat, pune din nou pe foc pentru două minute, amestecînd întruna; adaugă zeama de lămîie. Chiar înainte de a servi adaugă frişca şi mixează. (Retete de Diana Radu)
In Jurnalul National, Editie de colectie din 15 aprilie 2008
Ultima masă
În tragica zi de 14 aprilie 1912, cheltuielile cu hrana pasagerilor şi a echipajului au fost de 120.000 lire.
Deşi purta deja un nume mitologic, parcă pentru a sublinia că acesta era insuficient pentru majestuosul “oraş-plutitor” ce se pregătea pentru prima sa traversare a Atlanticului, Titanicul a fost “botezat” de presa engleză şi din întreaga lume cu supranume precum: “Acest Goliat al vapoarelor” sau “Gigantul navelor de linie”. Era considerat, în cercurile maritime de pretutindeni, un adevărat “triumf al arhitecturii navale britanice”, datorită dimensiunilor sale şi dotărilor existente la bord. Avea, cu siguranţă, cele mai avansate facilităţi culinare de pe un vas din clasa lui şi cei mai vrednici bucătari, ospătari, somelieri ş.a. La nevoie, aici puteau fi hrănite peste 3.000 de persoane – pasageri şi membri ai echipajului –, care s-ar fi bucurat de tot confortul posibil al epocii. Dintr-o statistică – preluată şi de presa românească a vremii –, se ştie că la data de 28 martie s-au îmbarcat la bordul Titanicului: 23.000 kg de carne proaspătă, 35.000 de ouă, 12.500 kg carne de pasăre, 40.000 kg de cartofi, 7.000 litri de lapte, 1.200 litri de smîntînă, 5.000 kg de zahăr, 250 butoaie cu făină, 10.000 kg de legume, 12.000 de sticle cu apă minerală, 15.000 de butelii de bere, 10.000 de sticle cu vin, 7.000 de pahare, 25.000 de obiecte de argintărie, 5.000 de cuţite, 6.000 de farfurii etc. Iată şi o listă cu vitele şi păsările transportate de Titanic: 1.050 de prepeliţe, 330 de potîrnichi, 500 de porumbei, 80 de miei, 15 vaci, 50 de boi, 110 viţei, 180 de mascuri (porci), 2.600 de pui de găină, 200 de curcani, 120 de gîşte, 460 de raţe şi 270 de fazani. În nefericitul naufragiu au pierit toate animalele care… încă nu fuseseră sacrificate pentru a ajunge în farfuriile pasagerilor şi ale echipajului.
Despre felul în care se derulau orele de masă pentru pasagerii Titanicului, la toate cele trei clase, s-au scris de-a lungul timpului mai multe cărţi. Una dintre cele mai cunoscute este “The last dinner on the Titanic”, a canadienilor Rick Archibold şi Dana McCauley. Cunoscînd cutumele vremii – şi luînd ca model felul în care Escoffier, ilustrul gastronom francez, înţelesese să construiască, în anii următori, strategia restaurantelor de pe navele de lux ale companiei Cunard Line –, realizatorii primei ecranizări care avea ca subiect tragedia Titanicului, “A night to remember” (1958), au încercat să reproducă atmosfera ultimei cine de pe celebrul vas. Fidel este reprodus ultimul dineu şi în filmul lui James Cameron, “Titanic” (1997), cu Leonardo di Caprio şi Kate Winslet în rolurile principale.
De la splendoarea restaurantului “à la carte” şi încăperile exclusiviste adiacente salonului de clasa I, la confortul cinei de la clasa a II-a şi pînă la modul practic de a supa de la clasa a III-a, încercăm să vă oferim un tur la bord, cu descrieri şi anecdote fascinante, care evocă perioada. Felurile din meniurile de pe Titanic au fost aflate săpînd în sursele perioadei.
Pentru cina din 14 aprilie, ţinută în onoarea căpitanului Smith în restaurantul “à la carte”, s-au servit ouă de prepeliţă cu caviar, homar “Termidor” şi portocale “en Surprise”. Şi, în vreme ce în salonul de la clasa I pasagerii puteau alege dintr-un meniu în care se găseau consome “Olga”, somon poşat cu sos muslin, fileuri Mignon “Lili” sau eclere cu ciocolată, viaţa sub punte, la clasa a III-a avea gust de friptură de porc cu salvie sau de “perle” de ceapă ori de “plum-pudding” cu sos dulce.
Pregătirea cinei pe Titanic începea cu trimiterea invitaţiilor, continua cu crearea atmosferei, decorarea mesei, alegerea vinurilor şi prezentarea fiecărui fel de mîncare. În timp ce orchestra de coarde cînta şi şampania curgea, într-o lume a eleganţei pierdute, la bordul vasului de linie de legendă, pasagerii cinau pentru ultima oară.
In Jurnalul National, Editie speciala din 15 aprilie 2008
Deşi purta deja un nume mitologic, parcă pentru a sublinia că acesta era insuficient pentru majestuosul “oraş-plutitor” ce se pregătea pentru prima sa traversare a Atlanticului, Titanicul a fost “botezat” de presa engleză şi din întreaga lume cu supranume precum: “Acest Goliat al vapoarelor” sau “Gigantul navelor de linie”. Era considerat, în cercurile maritime de pretutindeni, un adevărat “triumf al arhitecturii navale britanice”, datorită dimensiunilor sale şi dotărilor existente la bord. Avea, cu siguranţă, cele mai avansate facilităţi culinare de pe un vas din clasa lui şi cei mai vrednici bucătari, ospătari, somelieri ş.a. La nevoie, aici puteau fi hrănite peste 3.000 de persoane – pasageri şi membri ai echipajului –, care s-ar fi bucurat de tot confortul posibil al epocii. Dintr-o statistică – preluată şi de presa românească a vremii –, se ştie că la data de 28 martie s-au îmbarcat la bordul Titanicului: 23.000 kg de carne proaspătă, 35.000 de ouă, 12.500 kg carne de pasăre, 40.000 kg de cartofi, 7.000 litri de lapte, 1.200 litri de smîntînă, 5.000 kg de zahăr, 250 butoaie cu făină, 10.000 kg de legume, 12.000 de sticle cu apă minerală, 15.000 de butelii de bere, 10.000 de sticle cu vin, 7.000 de pahare, 25.000 de obiecte de argintărie, 5.000 de cuţite, 6.000 de farfurii etc. Iată şi o listă cu vitele şi păsările transportate de Titanic: 1.050 de prepeliţe, 330 de potîrnichi, 500 de porumbei, 80 de miei, 15 vaci, 50 de boi, 110 viţei, 180 de mascuri (porci), 2.600 de pui de găină, 200 de curcani, 120 de gîşte, 460 de raţe şi 270 de fazani. În nefericitul naufragiu au pierit toate animalele care… încă nu fuseseră sacrificate pentru a ajunge în farfuriile pasagerilor şi ale echipajului.
Despre felul în care se derulau orele de masă pentru pasagerii Titanicului, la toate cele trei clase, s-au scris de-a lungul timpului mai multe cărţi. Una dintre cele mai cunoscute este “The last dinner on the Titanic”, a canadienilor Rick Archibold şi Dana McCauley. Cunoscînd cutumele vremii – şi luînd ca model felul în care Escoffier, ilustrul gastronom francez, înţelesese să construiască, în anii următori, strategia restaurantelor de pe navele de lux ale companiei Cunard Line –, realizatorii primei ecranizări care avea ca subiect tragedia Titanicului, “A night to remember” (1958), au încercat să reproducă atmosfera ultimei cine de pe celebrul vas. Fidel este reprodus ultimul dineu şi în filmul lui James Cameron, “Titanic” (1997), cu Leonardo di Caprio şi Kate Winslet în rolurile principale.
De la splendoarea restaurantului “à la carte” şi încăperile exclusiviste adiacente salonului de clasa I, la confortul cinei de la clasa a II-a şi pînă la modul practic de a supa de la clasa a III-a, încercăm să vă oferim un tur la bord, cu descrieri şi anecdote fascinante, care evocă perioada. Felurile din meniurile de pe Titanic au fost aflate săpînd în sursele perioadei.
Pentru cina din 14 aprilie, ţinută în onoarea căpitanului Smith în restaurantul “à la carte”, s-au servit ouă de prepeliţă cu caviar, homar “Termidor” şi portocale “en Surprise”. Şi, în vreme ce în salonul de la clasa I pasagerii puteau alege dintr-un meniu în care se găseau consome “Olga”, somon poşat cu sos muslin, fileuri Mignon “Lili” sau eclere cu ciocolată, viaţa sub punte, la clasa a III-a avea gust de friptură de porc cu salvie sau de “perle” de ceapă ori de “plum-pudding” cu sos dulce.
Pregătirea cinei pe Titanic începea cu trimiterea invitaţiilor, continua cu crearea atmosferei, decorarea mesei, alegerea vinurilor şi prezentarea fiecărui fel de mîncare. În timp ce orchestra de coarde cînta şi şampania curgea, într-o lume a eleganţei pierdute, la bordul vasului de linie de legendă, pasagerii cinau pentru ultima oară.
In Jurnalul National, Editie speciala din 15 aprilie 2008
Catastrofa Titanicului
"Bineînţeles că am înfruntat vînturi puternice, furtuni şi ceaţă. Dar de-a lungul experienţei mele nu am fost niciodată victimă a unui accident. Nu am văzut nici măcar o singură navă în pericol în toţi anii mei pe mare." (Edward J. Smith - căpitan al Titanicului)
Titanicul şi-a început călătoria spre New York la Southampton într-o zi de miercuri, la data de 10 aprilie 1912. Traversarea Oceanului Atlantic a celor 2.223 de suflete (numărul persoanelor aflate la bord este în continuare controversat) într-un timp record trebuia să reprezinte încheierea fulminantă a carierei căpitanului Edward J. Smith.
Duminică, 14 aprilie, în mijlocul unei nopţi fără lună, Titanicul naviga deja în apele deosebit de reci (-2 grade C) ale Oceanului Atlantic. Căpitanul primise, prin staţiile radio cu cîteva zile înainte, suficiente atenţionări în ceea ce priveşte prezenţa icebergurilor, astfel încît modificase traiectoria spre sud. Neşansa a făcut ca alte avertismente, sosite doar cu cîteva ore înaintea catastrofei, să nu mai ajungă la puntea de comandă.
COLIZIUNEA. La ora 11:40 PM, un strigăt a sfîşiat noaptea: "Iceberg, drept înainte!". Dezastrul era la doar cîţiva metri distanţă. Primul ofiţer Murdoch a ordonat o întoarcere rapidă spre stînga, o manevră care nu a putut evita coliziunea la tribord. Chila a fost străpunsă în cîteva locuri, sub nivelul de plutire, pe o lungime de 91 de metri, permiţînd apei să inunde cinci compartimente, devenind atît de grele încît nava a început să se încline, ducînd la inundarea altor compartimente. După ce căpitanul Smith şi constructorul Thomas Andrews au inspectat zona de impact, Titanic a intrat în situaţie de criză. După calculele constructorului, în cel mult două ore el avea să se odihnească pe fundul oceanului. Puţin după miezul nopţii s-a dat comanda lansării la apă a celor 20 de bărci de salvare (care aveau capacitate doar pentru 1.178 de persoane) şi au fost trimise semnale de ajutor prin radio. Carpathia va fi prima navă care va ajunge după patru ore la locul naufragiului.
SCĂPAREA. Prima barcă a fost lansată la ora 00:40 AM şi era ocupată de doar 28 de persoane în loc de 40, care era capacitatea maximă. Pasagerii de la clasele I şi a II-a, datorită poziţionării cabinelor, aveau uşor acces la ele. Cei de la clasa a III-a, aflaţi mult sub punte, au rătăcit pe coridoare sau au încercat în zadar să descuie lacătele care încuiau uşile de la pasajele de acces între punţi. Scăparea era aproape imposibilă. Cu toate acestea, puţine bărci au avut numărul maxim de ocupanţi, femeile şi copiii avînd întîietate. La ora 2:10 AM, pupa s-a ridicat ameţitor din apă. Ultimele două bărci s-au prăbuşit în ocean, una întoarsă, iar cealaltă umplîndu-se pe jumătate cu apă. Unul dintre coşuri s-a frînt şi a căzut peste punte, ostoind pentru totdeauna chinul sufletelor rămase captive. Cei care au scăpat alergau înnebuniţi, încercînd să mai găsească o barcă de salvare, în timp ce pupa se ridica din ce în ce mai mult. Tot ce nu era bine prins se prăbuşea în apă. Oameni şi lucruri, prinşi într-un vîrtej ciudat, se scufundau în apele învolburate. După numai două ore şi jumătate Titanicul, rupt în două, îşi începea ultima călătorie în întuneric, luînd cu el visuri şi speranţe.
Doar 706 persoane au supravieţuit şi doar două din cele 20 de bărci s-au întors să salveze şi alţi pasageri, ale căror vieţi se scurgeau încet din trupurile prinse în menghina apelor îngheţate. Celelalte bărci au păstrat o distanţă sigură faţă de Titanicul care trăgea să moară.
UNUL DINTRE EROII TITANICULUI. Conform martorilor, constructorul Titanicului, Thomas Andrews (ale cărui calcule inginereşti, care dădeau ca sigură invincibilitatea navei, au fost considerate mult prea optimiste, dat fiind rezultatul final al celei dintîi călătorii a transatlanticului), a fost prezent pe punte pînă la sfîrşit. Principala lui grijă era să încerce să-i salveze pe pasageri. Ultima dată a fost văzut de un steward. Era în salonul de fumat de la clasa I, privind în tăcere un tablou ce înfăţişa portul
Plymouth (Massachusetts) - "Intrînd în Lumea Nouă". Stewardul a observat că vesta de salvare era aruncată pe un scaun în apropiere. L-a întrebat surprins: "Nu încercaţi să vă salvaţi totuşi, domnule?". Nu a primit însă nici un răspuns. Thomas Andrews a continuat să privească în tăcere tabloul pînă în ultima clipă. La ce se gîndea oare? Putem doar să ne închipuim. Suflet altruist, nu ar fi pus mai presus viaţa sa decît a celorlalţi pasageri. Pentru el, a ocupa un loc în barca de salvare ar fi fost echivalent cu sentinţa de condamnare la moarte a unui alt om. A decis să salveze o viaţă. Este oare puţin?
Încet, încet s-a lăsat liniştea. Nu s-au mai auzit tînguiri şi nici rugăminţi. Au mai rămas doar poveştile celor mai norocoşi, cărora soarta le-a mai dat o şansă. Ultima supravieţuitoare a naufragiului Titanicului, Lilian Asplund, stabilită în Massachusetts, a murit în 2006, la vîrsta de 99 de ani. Cînd avea 5 ani se urcase la bordul Titanicului, într-o călătorie fermecată care s-a transformat dintr-odată în coşmar.
Articol de Simona Chiriac
In Jurnalul National, Editie speciala din 15 aprilie 2008
Titanicul şi-a început călătoria spre New York la Southampton într-o zi de miercuri, la data de 10 aprilie 1912. Traversarea Oceanului Atlantic a celor 2.223 de suflete (numărul persoanelor aflate la bord este în continuare controversat) într-un timp record trebuia să reprezinte încheierea fulminantă a carierei căpitanului Edward J. Smith.
Duminică, 14 aprilie, în mijlocul unei nopţi fără lună, Titanicul naviga deja în apele deosebit de reci (-2 grade C) ale Oceanului Atlantic. Căpitanul primise, prin staţiile radio cu cîteva zile înainte, suficiente atenţionări în ceea ce priveşte prezenţa icebergurilor, astfel încît modificase traiectoria spre sud. Neşansa a făcut ca alte avertismente, sosite doar cu cîteva ore înaintea catastrofei, să nu mai ajungă la puntea de comandă.
COLIZIUNEA. La ora 11:40 PM, un strigăt a sfîşiat noaptea: "Iceberg, drept înainte!". Dezastrul era la doar cîţiva metri distanţă. Primul ofiţer Murdoch a ordonat o întoarcere rapidă spre stînga, o manevră care nu a putut evita coliziunea la tribord. Chila a fost străpunsă în cîteva locuri, sub nivelul de plutire, pe o lungime de 91 de metri, permiţînd apei să inunde cinci compartimente, devenind atît de grele încît nava a început să se încline, ducînd la inundarea altor compartimente. După ce căpitanul Smith şi constructorul Thomas Andrews au inspectat zona de impact, Titanic a intrat în situaţie de criză. După calculele constructorului, în cel mult două ore el avea să se odihnească pe fundul oceanului. Puţin după miezul nopţii s-a dat comanda lansării la apă a celor 20 de bărci de salvare (care aveau capacitate doar pentru 1.178 de persoane) şi au fost trimise semnale de ajutor prin radio. Carpathia va fi prima navă care va ajunge după patru ore la locul naufragiului.
SCĂPAREA. Prima barcă a fost lansată la ora 00:40 AM şi era ocupată de doar 28 de persoane în loc de 40, care era capacitatea maximă. Pasagerii de la clasele I şi a II-a, datorită poziţionării cabinelor, aveau uşor acces la ele. Cei de la clasa a III-a, aflaţi mult sub punte, au rătăcit pe coridoare sau au încercat în zadar să descuie lacătele care încuiau uşile de la pasajele de acces între punţi. Scăparea era aproape imposibilă. Cu toate acestea, puţine bărci au avut numărul maxim de ocupanţi, femeile şi copiii avînd întîietate. La ora 2:10 AM, pupa s-a ridicat ameţitor din apă. Ultimele două bărci s-au prăbuşit în ocean, una întoarsă, iar cealaltă umplîndu-se pe jumătate cu apă. Unul dintre coşuri s-a frînt şi a căzut peste punte, ostoind pentru totdeauna chinul sufletelor rămase captive. Cei care au scăpat alergau înnebuniţi, încercînd să mai găsească o barcă de salvare, în timp ce pupa se ridica din ce în ce mai mult. Tot ce nu era bine prins se prăbuşea în apă. Oameni şi lucruri, prinşi într-un vîrtej ciudat, se scufundau în apele învolburate. După numai două ore şi jumătate Titanicul, rupt în două, îşi începea ultima călătorie în întuneric, luînd cu el visuri şi speranţe.
Doar 706 persoane au supravieţuit şi doar două din cele 20 de bărci s-au întors să salveze şi alţi pasageri, ale căror vieţi se scurgeau încet din trupurile prinse în menghina apelor îngheţate. Celelalte bărci au păstrat o distanţă sigură faţă de Titanicul care trăgea să moară.
UNUL DINTRE EROII TITANICULUI. Conform martorilor, constructorul Titanicului, Thomas Andrews (ale cărui calcule inginereşti, care dădeau ca sigură invincibilitatea navei, au fost considerate mult prea optimiste, dat fiind rezultatul final al celei dintîi călătorii a transatlanticului), a fost prezent pe punte pînă la sfîrşit. Principala lui grijă era să încerce să-i salveze pe pasageri. Ultima dată a fost văzut de un steward. Era în salonul de fumat de la clasa I, privind în tăcere un tablou ce înfăţişa portul
Plymouth (Massachusetts) - "Intrînd în Lumea Nouă". Stewardul a observat că vesta de salvare era aruncată pe un scaun în apropiere. L-a întrebat surprins: "Nu încercaţi să vă salvaţi totuşi, domnule?". Nu a primit însă nici un răspuns. Thomas Andrews a continuat să privească în tăcere tabloul pînă în ultima clipă. La ce se gîndea oare? Putem doar să ne închipuim. Suflet altruist, nu ar fi pus mai presus viaţa sa decît a celorlalţi pasageri. Pentru el, a ocupa un loc în barca de salvare ar fi fost echivalent cu sentinţa de condamnare la moarte a unui alt om. A decis să salveze o viaţă. Este oare puţin?
Încet, încet s-a lăsat liniştea. Nu s-au mai auzit tînguiri şi nici rugăminţi. Au mai rămas doar poveştile celor mai norocoşi, cărora soarta le-a mai dat o şansă. Ultima supravieţuitoare a naufragiului Titanicului, Lilian Asplund, stabilită în Massachusetts, a murit în 2006, la vîrsta de 99 de ani. Cînd avea 5 ani se urcase la bordul Titanicului, într-o călătorie fermecată care s-a transformat dintr-odată în coşmar.
Articol de Simona Chiriac
In Jurnalul National, Editie speciala din 15 aprilie 2008
O poveste fără happy-end
Deşi Titanicul a străbătut apele învolburate doar cîteva zile, s-a transformat într-o capsulă a timpului, îmbrăţişînd eternitatea pe fundul Oceanului Atlantic.
Povestea Titanicului este strîns legată de aşa-numita “epocă de aur a imigraţiei”. La începutul secolului XX, mii de visători îşi părăseau pămînturile natale îndreptîndu-se spre Statele Unite ale Americii sau Canada, în căutarea tărîmului făgăduinţei. Un adevărat exod în care mii de vise au călătorit peste Atlantic, împlinindu-se sau frîngîndu-se sub soarele american. Şi cu cît poveştile de succes ale celor care au ajuns dincolo aţîţau spiritele, cu atît mai numeroşi erau cei care credeau că pot strînge în pumn “cheia” care le va aduce fericirea: un bilet la clasa a III-a, în valoare de 3 lire sterline, pe unul dintre vapoarele transatlantice.
White Star Line a fost una dintre primele companii navale care au mizat pe numărul în creştere al imigranţilor, putînd îmbarca pînă la 1.000 de persoane la clasa a III-a.
Invenţia este cu atît mai remarcabilă cu cît, pînă atunci, pe navele transatlantice puteau călători doar pasageri de la clasele I şi a II-a. Pentru a-şi asigura succesul, compania a investit foarte mult în publicitate. Reprezentanţii acesteia vindeau bilete în Anglia, Scoţia, Ţara Galilor sau Irlanda, dar şi în ţările scandinave precum Norvegia, Suedia, Finlanda sau Danemarca.
GIGANŢI. Cererea tot mai mare, dar şi competiţia dintre White Star Line şi rivala ei dintotdeauna Cunard Line au avut ca efect construirea unor vapoare din ce în ce mai impresionante şi mai încăpătoare: clasa olimpică.
Primele trei nave construite au purtat nume din mitologia greacă: Olympic, Titanic şi Gigantic. Cea din urmă navă ar fi trebuit să fie, de altfel, şi cea mai impresionantă, însă, după tragedia Titanicului, dimensiunile i-au fost micşorate, iar numele s-a transformat în Britannic. Împreună trebuiau să asigure supremaţia companiei asupra Oceanului Atlantic în ceea ce priveşte viteza de traversare, confortul şi luxul pasagerilor. Dintre toate, doar prima navă, Olympic, va aduce profituri. Cu totul alta va fi însă soarta Titanicului.
Încă de la început, Titanic trebuia să impresioneze: o navă de oţel cu un tonaj de 66.239 tone, dimensiuni de 259,83 x 28,19 metri, patru coşuri înalte de 19 metri (chiar dacă ultimul era nefuncţional, avînd doar rolul de a transforma Titanicul într-o navă cu adevărat impresionantă), două catarge, motor cu opt cilindri tripli şi turbine pe bază de abur. Viteza maximă de 23 de noduri permitea transportul într-un timp record al celor 1.034 de pasageri de clasa I, 510 de la clasa a II-a şi 1.022 pasageri la clasa a III-a. 11.300 de muncitori au lucrat pentru finalizarea primelor două nave, cheltuindu-se în total 3 milioane de lire (o sumă record în acea vreme).
TITANIC. Pentru pasageri, Titanicul părea a fi raiul pe pămînt. Aveau la dispoziţie o piscină, o sală de gimnastică, o baie turcească, librării, dar şi un teren pentru squash (un joc cu rachete şi minge, la modă în Marea Britanie în acea vreme) şi lifturi pentru clasele I şi a II-a. De asemenea, Café Parisien era un loc de relaxare pentru pasagerii de la clasa I, fiind apreciată pentru veranda sa luminată de soare şi preparatele cu adevărat excepţionale. Cabinele pasagerilor de clasa I erau somptuos decorate cu panouri din lemn de esenţă rară, elemente de mobilier şi decoraţiuni foarte elaborate. Cabinele de clasa a II-a, aflate la pupa, erau similare ca şi condiţii de confort şi preţ celor de clasa I ale altor nave transatlantice. De altfel, din cauza crizei cărbunelui, mulţi pasageri de clasa I de pe alte nave au fost redistribuiţi pe Titanic, fiind cazaţi în cabine de clasa a II-a. Cu siguranţă, această modificare era pentru ei un adevărat noroc. Aveau să ajungă la New York într-un timp record. Sau nu?
Constructorii Titanicului au dorit ca acesta să întrunească toate criteriile de siguranţă. Pentru a fi de nescufundat, chila a fost divizată în 16 compartimente etanşe, avînd 15 pereţi despărţitori transversali. Patru compartimente inundate nu ar fi reprezentat o tragedie, iar Titanicul ar fi rămas în picioare. În caz de necesitate, căpitanul, aflat pe puntea de comandă, apăsa un buton care acţiona electric una dintre uşile care sigilau compartimentul. Această inovaţie i-a adus Titanicului apelativul de “Aproape de nescufundat”.
De asemenea, conform criteriilor de siguranţă din acea vreme, orice navă de peste 10.000 de tone era obligată să aibă 16 bărci de salvare. Titanicul a mers mai departe şi a mai adăugat încă patru. Oricum, credeau constructorii, nu aveau să fie folosite niciodată. “Titanicul este imposibil să se scufunde”, afirmau persoanele de la conducerea celebrei firme de transport de linie, White StarLine. Peste numai cîteva zile de la plecarea din Southampton, Titanicul avea să devină o capsulă a timpului pe fundul Oceanului Atlantic.
Olympic
Olympicul a fost încă de la început un succes. În momentul lansării era cea mai economică (consuma doar 650 de tone de cărbune pe zi, faţă de Lusitania şi Mauretania, vîrfurile de lance ale companiei Cunard Line, care aveau nevoie de 1.000 de tone de cărbune pe zi), atingînd viteza de 21,7 noduri. La numai trei luni în urma coliziunii cu nava de război britanică HMS Hawke, două dintre compartimente au fost inundate, iar una dintre paletele elicei a fost deteriorată. Cu toate acestea, nava nu s-a scufundat şi a ajuns, e drept, cu greu la Southampton. Pentru a finaliza reparaţiile pe Olympic s-a amînat cu douăzeci de zile lansarea la apă a Titanicului. Întîrzierea aceasta se va dovedi a fi fatală pentru Titanic. În schimb, pînă în 1935, data la care a fost dezasamblată, Olympic şi-a cîştigat binemeritat numele de Old Reliable – Bătrînul pe care te poţi baza.
Britannic
Ultima navă construită din clasa olimpică, Britannic, a fost şi cea mai mare. Legenda spune că, iniţial, numele ei trebuia să fie Gigantic, dar, în după-amiaza de după tragedia Titanicului, numele i-a fost schimbat în Britannic. I-au fost aduse şi alte îmbunătăţiri, cum ar fi posibilitatea inundării a şase compartimente fără ca Britannic să se scufunde. A fost lansată în 1914, dar înainte de a porni în prima ei călătorie peste Ocean a început primul război mondial. A fost transformată în spital şi timp de aproximativ un an a stat ancorată în dana portului din Belfast, găzduind doctori, infirmiere şi răniţi. Doar de cinci ori a navigat în apele Mării Mediterane transportînd răniţi din zona de război răsăriteană. Cea de-a şasea călătorie, la 12 noiembrie 1916, spre Lemnos, avea să-i fie fatală. Coliziunea cu o mină de război a dus la scufundarea navei şi la pierderea a treizeci de vieţi.
Articol de Simona Chiriac
In Jurnalul National, Editie speciala din 15 aprilie 2008
Povestea Titanicului este strîns legată de aşa-numita “epocă de aur a imigraţiei”. La începutul secolului XX, mii de visători îşi părăseau pămînturile natale îndreptîndu-se spre Statele Unite ale Americii sau Canada, în căutarea tărîmului făgăduinţei. Un adevărat exod în care mii de vise au călătorit peste Atlantic, împlinindu-se sau frîngîndu-se sub soarele american. Şi cu cît poveştile de succes ale celor care au ajuns dincolo aţîţau spiritele, cu atît mai numeroşi erau cei care credeau că pot strînge în pumn “cheia” care le va aduce fericirea: un bilet la clasa a III-a, în valoare de 3 lire sterline, pe unul dintre vapoarele transatlantice.
White Star Line a fost una dintre primele companii navale care au mizat pe numărul în creştere al imigranţilor, putînd îmbarca pînă la 1.000 de persoane la clasa a III-a.
Invenţia este cu atît mai remarcabilă cu cît, pînă atunci, pe navele transatlantice puteau călători doar pasageri de la clasele I şi a II-a. Pentru a-şi asigura succesul, compania a investit foarte mult în publicitate. Reprezentanţii acesteia vindeau bilete în Anglia, Scoţia, Ţara Galilor sau Irlanda, dar şi în ţările scandinave precum Norvegia, Suedia, Finlanda sau Danemarca.
GIGANŢI. Cererea tot mai mare, dar şi competiţia dintre White Star Line şi rivala ei dintotdeauna Cunard Line au avut ca efect construirea unor vapoare din ce în ce mai impresionante şi mai încăpătoare: clasa olimpică.
Primele trei nave construite au purtat nume din mitologia greacă: Olympic, Titanic şi Gigantic. Cea din urmă navă ar fi trebuit să fie, de altfel, şi cea mai impresionantă, însă, după tragedia Titanicului, dimensiunile i-au fost micşorate, iar numele s-a transformat în Britannic. Împreună trebuiau să asigure supremaţia companiei asupra Oceanului Atlantic în ceea ce priveşte viteza de traversare, confortul şi luxul pasagerilor. Dintre toate, doar prima navă, Olympic, va aduce profituri. Cu totul alta va fi însă soarta Titanicului.
Încă de la început, Titanic trebuia să impresioneze: o navă de oţel cu un tonaj de 66.239 tone, dimensiuni de 259,83 x 28,19 metri, patru coşuri înalte de 19 metri (chiar dacă ultimul era nefuncţional, avînd doar rolul de a transforma Titanicul într-o navă cu adevărat impresionantă), două catarge, motor cu opt cilindri tripli şi turbine pe bază de abur. Viteza maximă de 23 de noduri permitea transportul într-un timp record al celor 1.034 de pasageri de clasa I, 510 de la clasa a II-a şi 1.022 pasageri la clasa a III-a. 11.300 de muncitori au lucrat pentru finalizarea primelor două nave, cheltuindu-se în total 3 milioane de lire (o sumă record în acea vreme).
TITANIC. Pentru pasageri, Titanicul părea a fi raiul pe pămînt. Aveau la dispoziţie o piscină, o sală de gimnastică, o baie turcească, librării, dar şi un teren pentru squash (un joc cu rachete şi minge, la modă în Marea Britanie în acea vreme) şi lifturi pentru clasele I şi a II-a. De asemenea, Café Parisien era un loc de relaxare pentru pasagerii de la clasa I, fiind apreciată pentru veranda sa luminată de soare şi preparatele cu adevărat excepţionale. Cabinele pasagerilor de clasa I erau somptuos decorate cu panouri din lemn de esenţă rară, elemente de mobilier şi decoraţiuni foarte elaborate. Cabinele de clasa a II-a, aflate la pupa, erau similare ca şi condiţii de confort şi preţ celor de clasa I ale altor nave transatlantice. De altfel, din cauza crizei cărbunelui, mulţi pasageri de clasa I de pe alte nave au fost redistribuiţi pe Titanic, fiind cazaţi în cabine de clasa a II-a. Cu siguranţă, această modificare era pentru ei un adevărat noroc. Aveau să ajungă la New York într-un timp record. Sau nu?
Constructorii Titanicului au dorit ca acesta să întrunească toate criteriile de siguranţă. Pentru a fi de nescufundat, chila a fost divizată în 16 compartimente etanşe, avînd 15 pereţi despărţitori transversali. Patru compartimente inundate nu ar fi reprezentat o tragedie, iar Titanicul ar fi rămas în picioare. În caz de necesitate, căpitanul, aflat pe puntea de comandă, apăsa un buton care acţiona electric una dintre uşile care sigilau compartimentul. Această inovaţie i-a adus Titanicului apelativul de “Aproape de nescufundat”.
De asemenea, conform criteriilor de siguranţă din acea vreme, orice navă de peste 10.000 de tone era obligată să aibă 16 bărci de salvare. Titanicul a mers mai departe şi a mai adăugat încă patru. Oricum, credeau constructorii, nu aveau să fie folosite niciodată. “Titanicul este imposibil să se scufunde”, afirmau persoanele de la conducerea celebrei firme de transport de linie, White StarLine. Peste numai cîteva zile de la plecarea din Southampton, Titanicul avea să devină o capsulă a timpului pe fundul Oceanului Atlantic.
Olympic
Olympicul a fost încă de la început un succes. În momentul lansării era cea mai economică (consuma doar 650 de tone de cărbune pe zi, faţă de Lusitania şi Mauretania, vîrfurile de lance ale companiei Cunard Line, care aveau nevoie de 1.000 de tone de cărbune pe zi), atingînd viteza de 21,7 noduri. La numai trei luni în urma coliziunii cu nava de război britanică HMS Hawke, două dintre compartimente au fost inundate, iar una dintre paletele elicei a fost deteriorată. Cu toate acestea, nava nu s-a scufundat şi a ajuns, e drept, cu greu la Southampton. Pentru a finaliza reparaţiile pe Olympic s-a amînat cu douăzeci de zile lansarea la apă a Titanicului. Întîrzierea aceasta se va dovedi a fi fatală pentru Titanic. În schimb, pînă în 1935, data la care a fost dezasamblată, Olympic şi-a cîştigat binemeritat numele de Old Reliable – Bătrînul pe care te poţi baza.
Britannic
Ultima navă construită din clasa olimpică, Britannic, a fost şi cea mai mare. Legenda spune că, iniţial, numele ei trebuia să fie Gigantic, dar, în după-amiaza de după tragedia Titanicului, numele i-a fost schimbat în Britannic. I-au fost aduse şi alte îmbunătăţiri, cum ar fi posibilitatea inundării a şase compartimente fără ca Britannic să se scufunde. A fost lansată în 1914, dar înainte de a porni în prima ei călătorie peste Ocean a început primul război mondial. A fost transformată în spital şi timp de aproximativ un an a stat ancorată în dana portului din Belfast, găzduind doctori, infirmiere şi răniţi. Doar de cinci ori a navigat în apele Mării Mediterane transportînd răniţi din zona de război răsăriteană. Cea de-a şasea călătorie, la 12 noiembrie 1916, spre Lemnos, avea să-i fie fatală. Coliziunea cu o mină de război a dus la scufundarea navei şi la pierderea a treizeci de vieţi.
Articol de Simona Chiriac
In Jurnalul National, Editie speciala din 15 aprilie 2008
Abonați-vă la:
Postări (Atom)