Vacanta in Bulgaria: Primorsko

Primorsko, aflat în sudul litoralului bulgăresc, la 52 de kilometri distanţă de oraşul Burgas, este o staţiune cu multiple faţete. Pe de o parte, inedită este aşezarea ei, pe o limbă de pământ ce intră adânc în interiorul mării, astfel încât nu de puţine ori te vei simţi înconjurat de apă. Alt aspect important, care poate fi hotărâtor pentru alegerea destinaţiei de vacanţă, îl reprezintă prezenţa a două plaje, una în partea de nord – brăzdată de vânturi şi curenţi, cu valuri mari, ideală pentru amatorii de sporturi nautice (turiştii chiar pot încerca surfing), iar cealaltă în partea de sud – mult mai calmă, cu nisip fin, potrivită pentru familiile cu copii sau pentru persoanele romantice. În total, Primorsko are 10 kilometri de plaje (în topul plajelor bulgăreşti ca lungime), ce au primit distinctia Steagul Albastru, pentu condiţii şi impactul minim asupra mediului. Citeste mai mult pe Vacantierul. Alte sugestii de vacanta in Bulgaria gasesti si aici.

Malta. Jurnalul suveicii calatoare

Undeva, intr-o pagina din “Povestea vietii mele”, Regina Maria aminteste de Grota Albastra… Puteam noi – eu si suveica Mamei Ruta din Mandra Fagarasilor – sa ocolim acest splendid loc al iubitei sale Malta? Cu siguranta, nu! Doar ne-am propus sa vedem tot ce e mai frumos pe insula asta din mijlocul Mediteranei si sa acceptam orice provocare. Vom explora Grota Albastra si de pe inaltimi, cu binoclul, si de pe mare, apropiindu-se de ea cu o barcuta malteza de agrement, viu colorata… Nu ne este frica de apa, nici mie, nici suveicii – pana la urma, e o sora mai mica a barcilor, a plutelor si-a vapoarelor, si ca orice bucatica de lemn care se respecta are… instinctul de a pluti (la nevoie)… Si-apoi va vom povesti tot, ca sa va dam ghes de vacanta. Vacanta in Malta, fireste! Citeste mai mult pe Vacantierul. Citeste si aici si aici

Vacanţă în Thassos: un prânz la Neromulos

Ajungem în Thassos la un început de septembrie. Urcăm prin livezile de măslini, urmărind în stânga şi-n dreapta indicatoarele turistice către situri arheologice care adăpostesc ferme antice ori vechi mori de ulei. Şi, după ce trecem de bătrânul şi pitorescul sat Theologos (introdus de Ministerul Culturii din Grecia, integral, pe o listă a monumentelor arhitectonice de patrimoniu), tăiem un colţ dintr-o pădure de platani spre a ajunge, în sfârşit, la destinaţia noastră: o tavernă liniştită, lângă care susură un izvor. Acolo ne aşteaptă Melina şi Vasilis Stamos, doi tineri thassioţi care vor să ne impărtăşească proiectul lor. Suntem la “Neromulos” (sau “Moara de apă”; deşi turiştii o ştiu mai mult după numele său englezesc: “Watermill”), lângă izvorul Sfântului Vasile. Pe insula Thassos, cele mai multe dintre sursele de apă au o legendă, căci au apărut datorită unei minuni. Majoritatea sunt înfăptuite de Arhanghelul Mihail. Dar aceasta de aici a fost făcută de Sfântul Vasile, într-o zi de început de an. Mai multe nu ştiu să ne desluşească Melina şi Vasilis, căci legendele, aici, în Thassos, sunt tot atât de multe câte boabe de nisip pe plaja însorită. Nu ţi-ar ajunge o vacanţă întreagă să le afli… Citeste mai mult pe Vacantierul.

Muzeul din suflet, muzeul de-acasă… Mărturisirile unui colecţionar

“Când îmi place un obiect, îl cumpăr. Apoi, îl las în aşteptare. Îl contemplu, îl şterg de praf… După ce m-am împrietenit cu el, îi caut un loc în casă. Dacă e un obiect mic, după un timp, mă întreb «unde l-am pus…»? Sper să mă pot opri cândva, pentru că am făcut din camere un depozit. Lucrurile se sufocă între ele.” Cuvintele acestea vin de la un colecţionar. Alin Ciupală a fost, 43 de ani, muzeograf la Doftana şi la Castelul Peleş. Acum, s-a retras în liniştea casei sale din Câmpina, contemplându-şi colecţia de rarităţi. “«Nu, nu sunt un colecţionar» – mă corectează el în timp ce urcăm scările interioare ale muzeului sui generis – strâng doar obiecte care creează o ambianţă. COLECŢIONARUL. “Cele mai multe sunt «relicve din vremuri frumoase».” Pentru Alin Ciupală, “vremurile frumoase” înseamnă, obligatoriu, sfârşitul secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea şi perioada interbelică. Sunt cărţi cu valoare bibliofilă, scrisori, fotografii, tablouri, arme, veselă şi mobilier – aranjate în cele câteva camere după o formulă numai de el ştiută. Atrag atenţia farfuriile cu portretele regilor şi reginelor României, care, prin tradiţie, se dădeau de Moşi. Mulţi oameni din Sinaia mai păstrează aceste farfurii, cu toate că unii, în perioada comunistă, de teama persecuţiilor, le-au aruncat… Pe un bufet florentin sunt aşezate servicii şi platouri pentru ocazii, porţelanuri cu ştampila manufacturilor Meissen şi Rosenthal ori unicate pictate de artistul englez Talbot. Într-o cameră, la etaj, facem cunoştinţă cu colecţia de piuliţe şi recipiente pentru mirodenii. Ne intrigă formele ciudate ale unor ustensile de bucătărie folosite pentru a servi sosurile şi friptura. Focalizăm pe un foarfece Solingen, aparent banal, asemănător cu cel pentru viţa-de-vie, dar care se dovedeşte a fi instrumentul ideal pentru tăierea oaselor şi a fileului. Inele pentru şerveţelele de masă, recipiente din porţelan fin japonez “coajă de ou”, argintărie “art nouveau” semnată Kristof – argintarul oficial al Casei Regale, vase corespunzătoare felurilor de mâncare, conform regulilor de protocol din “vremurile frumoase” ale colecţionarului Ciupala… Citeste mai mult pe Vacantierul

Vacanţă în Thassos: Legendele Sfântului Atanasie cel Mare

Păstrătorul cheii de la Biserica Sf. Atanasie din Kastro e Kosta Makedos, al cărui neam se trage din Alexandru cel Mare şi moşteneşte, din tată în fiu, cifrul sofisticatului sistem de blocare a uşii principale. Pe insula greacească Thassos există un loc de unde poţi privi liniştit Athosul, călătorind, peste Marea Egee, doar prin fascinaţia şi puterea gândului. Acesta e orăşelul Limenaria, pe care l-aş numi „fereastra unei mitologii privind către altă mitologie”. În Evul Mediu, Limenaria nu exista pe hartă şi primii săi locuitori par a fi fost minerii germani de la „Spiedel”; ei au început să sape măruntaiele pământului roşiatic chemând în ajutor oamenii de dincolo de criniera muntoasă, de la Kastro. Dacă vrei să pătrunzi secretul insulei, urcă drumul şerpuind printre măslini până la Kastro, unde thassioţii au trăit, sute de ani, în izolare, de frica piraţilor, aşteptând ca lumea modernă să-i cheme pe ţărm ca să ridice alte sate turistice. Kastro e situat în vârful plat al unui munte, pe care azi stau înfipte ruinele cetăţii genovezului Jacob Gatelluzzi, stapân cândva peste Thassos şi Lesbos, ruine din care s-a rezidit, zice-se, cu sute de ani în urmă, biserica-monument a Sfântului Atanasie. Din locul său, biserica priveşte spre Athos, unde, în secolul al X-lea, sfântul ridica, cu mâinile sale, prima lavră a călugărilor ortodocşi din Muntele Sfânt. Pustiu, în restul anului, Kastro se-nsufleţeşte, pe 18 ianuarie, de hramul sfântului, când oamenii urcă la praznic. Trei zile, biserica devine o neîncăpătoare trapeză: mâncărurile („coulbani”) se aşază pe masa comună, iar naosul se umple de cântece vesele. Legenda spune că, pe 18 ianuarie, la Kastro, nimeni nu se îmbolnăveşte şi nimeni nu suferă vreun accident. Cel mult, acei care nu cred rămân zăvorâţi în biserică. Poate chiar Sf. Atanasie îi încuie căci, nu de puţine ori, Kosta, păstrătorul cheii, a trebuit să intervină spre a scoate din încurcătură vreun rătăcit. Citeste mai mult pe Vacantierul.

Basmati – dragoste la prima degustare

Surprinzătoare şi, în unele aspecte ale ei, contrariantă, India mi-a oferit şansa unei iubiri la prima... degustare. Orezul basmati – cereală unică, a cărei savoare nu poate fi „povestită”, pentru că nu sunt cuvintele îndeajuns de parfumate pentru ea...
A fost neaşteptată invitaţia de a participa la prima conferinţă internaţională dedicată exclusiv acestui tip de orez – „Basmati For The World 2011” ? într-un New Delhi fierbinte al sfârşitului de toamnă indiană (care m-a făcut să exilez, câteva zile, paltonul şi cizmele, în camera de hotel). O călătorie lungă cât trei sferturi de zi m-a adus, în zorii înveliţi în smog, în trepidantul oraş „milionar” al Indiei. Şi după numai două ore de somn, la micul dejun, aveam să gust pentru prima oară basmati. „Ah!”, am exclamat. „Ce condimente aţi folosit, de unde atâta savoare?”, l-am întrebat pe micul ajutor de bucătar care tocmai îmi pregătea o „dosa” (un fel de... să-i spun turtă, să-i spun clătită?... foarte subţire, crocantă şi fină, pe care mi-a întins-o s-o gust, alături de trei feluri de chutney – sos tradiţional, picant – cu mentă, cu nucă de cocos, cu mango).
„Nu i-am pus nimic. E pur şi simplu orez fiert”, mi-a răspuns, lăsându-mă să cred ce-oi vrea, până la urmă... În timpul conferinţei, apoi în lungile discuţii cu reprezentanţii APEDA şi AIREA (autoritatea guvernamentală de resort şi asociaţia profesională care au organizat conferinţa), dar şi cu bucătarii indieni sau străini ori cu oamenii simpli, ce mi-au devenit între timp prieteni, aveam să aflu că lucrurile stăteau chiar aşa: nici un fel de condiment nu era necesar pentru a da savoare orezului basmati.
Citește mai departe articolul de pe blogul Miracolele Asiei.

Dieta strămoşilor

Una dintre temele predilecte ale expoziţiilor Muzeului Alimentarium din Vevey (Elveţia) o reprezintă cea a dietelor alimentare în diferite epoci istorice ale umanităţii, de la preistorie la epoca modernă. O analiză mai profundă a acestui subiect poate conduce la concluzii surprinzătoare.
Ca turist curios, interesat de acest domeniu, am vizitat şi eu Muzeul Alimentarium, cu prilejul câtorva dintre expoziţii, din care am reţinut „Les mangeurs de l’an mille” (cu alte cu­vin­te, ce se mânca la anul 1000), „De la cuisine à l’usine” (din bucătărie în uzi­nă), precum şi o alta dedicată evo­luţiei di­e­tei alimentare de-a lungul is­toriei. Des­pre dieta strămoşilor ne-am propus să vorbim de această dată.

Vizita la muzeu avea să îmi prilejuiască mai multe revelaţii. Una dintre ele este aceea că strămoşii noştri de acum 40.000 de ani, primii „homo sapiens sapiens”, erau mai sănătoşi de­cât suntem noi astăzi (luaţi per an­samblu). Datorită faptului că dieta lor era în principal frugivoră – bazată pe ră­dăcini, frunze, nuci, miere, se­min­ţe, grăunţe, legume, ciuperci – şi doar într-un procent redus consumau carne, peş­te, lactate – se pare că aveau o spe­ranţă de viaţă de peste 60 de ani, o înăl­­ţime medie de 1,75 m bărbaţii, res­­­pectiv 1,65 m femeile, erau supli, agili şi, lucrul cel mai important, aveau dinţi foarte buni. Se ştie că o dantură să­­­nă­toasă este garanţia unui corp să­nă­­­tos şi chiar dacă oamenii nu se aleg că­­u­tându-i după dinţi, precum caii, nu trebuie să ne neglijăm dinţii. (O zi­ca­­lă veche spune că omul îşi sapă groapa cu dinţii; asta vrea să exprime două ade­­văruri – pe de o parte, că, în funcţie de ceea ce mâncăm, putem să ne asi­gu­­­răm o viaţă sănătoasă, şi, pe de altă par­­te, că sănătatea dinţilor e importantă pentru sănătatea fiecăruia).

Urmărind reperele expoziţiei el­ve­ţiene, aveam să mai aflu că acum zece mii de ani şi ceva, odată cu transforma­rea oamenilor din cu­le­gători şi vânători în cultivatori şi cres­cători de animale, o dată cu diversificarea modalităţilor de tratare termică şi conservare a hra­nei, lucrurile au în­ceput să se schimbe, in­clusiv în ceea ce priveşte calitatea ali­mentaţiei. Nu a contat întotdeauna ce e mai hră­ni­tor, ci ce e mai uşor de în­tre­ţinut, mai profitabil, mai comod. Unii cercetători spun azi că, dacă ar fi ştiut cât se va de­te­riora starea de sănă­t­ate a urmaşilor lui, „homo sapiens sapiens” nu s-ar fi grăbit să evolueze.

In Jurnalul de Duminica, 29 iunie 2011