Muzeul din suflet, muzeul de-acasă… Mărturisirile unui colecţionar

“Când îmi place un obiect, îl cumpăr. Apoi, îl las în aşteptare. Îl contemplu, îl şterg de praf… După ce m-am împrietenit cu el, îi caut un loc în casă. Dacă e un obiect mic, după un timp, mă întreb «unde l-am pus…»? Sper să mă pot opri cândva, pentru că am făcut din camere un depozit. Lucrurile se sufocă între ele.” Cuvintele acestea vin de la un colecţionar. Alin Ciupală a fost, 43 de ani, muzeograf la Doftana şi la Castelul Peleş. Acum, s-a retras în liniştea casei sale din Câmpina, contemplându-şi colecţia de rarităţi. “«Nu, nu sunt un colecţionar» – mă corectează el în timp ce urcăm scările interioare ale muzeului sui generis – strâng doar obiecte care creează o ambianţă. COLECŢIONARUL. “Cele mai multe sunt «relicve din vremuri frumoase».” Pentru Alin Ciupală, “vremurile frumoase” înseamnă, obligatoriu, sfârşitul secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea şi perioada interbelică. Sunt cărţi cu valoare bibliofilă, scrisori, fotografii, tablouri, arme, veselă şi mobilier – aranjate în cele câteva camere după o formulă numai de el ştiută. Atrag atenţia farfuriile cu portretele regilor şi reginelor României, care, prin tradiţie, se dădeau de Moşi. Mulţi oameni din Sinaia mai păstrează aceste farfurii, cu toate că unii, în perioada comunistă, de teama persecuţiilor, le-au aruncat… Pe un bufet florentin sunt aşezate servicii şi platouri pentru ocazii, porţelanuri cu ştampila manufacturilor Meissen şi Rosenthal ori unicate pictate de artistul englez Talbot. Într-o cameră, la etaj, facem cunoştinţă cu colecţia de piuliţe şi recipiente pentru mirodenii. Ne intrigă formele ciudate ale unor ustensile de bucătărie folosite pentru a servi sosurile şi friptura. Focalizăm pe un foarfece Solingen, aparent banal, asemănător cu cel pentru viţa-de-vie, dar care se dovedeşte a fi instrumentul ideal pentru tăierea oaselor şi a fileului. Inele pentru şerveţelele de masă, recipiente din porţelan fin japonez “coajă de ou”, argintărie “art nouveau” semnată Kristof – argintarul oficial al Casei Regale, vase corespunzătoare felurilor de mâncare, conform regulilor de protocol din “vremurile frumoase” ale colecţionarului Ciupala… Citeste mai mult pe Vacantierul

Vacanţă în Thassos: Legendele Sfântului Atanasie cel Mare

Păstrătorul cheii de la Biserica Sf. Atanasie din Kastro e Kosta Makedos, al cărui neam se trage din Alexandru cel Mare şi moşteneşte, din tată în fiu, cifrul sofisticatului sistem de blocare a uşii principale. Pe insula greacească Thassos există un loc de unde poţi privi liniştit Athosul, călătorind, peste Marea Egee, doar prin fascinaţia şi puterea gândului. Acesta e orăşelul Limenaria, pe care l-aş numi „fereastra unei mitologii privind către altă mitologie”. În Evul Mediu, Limenaria nu exista pe hartă şi primii săi locuitori par a fi fost minerii germani de la „Spiedel”; ei au început să sape măruntaiele pământului roşiatic chemând în ajutor oamenii de dincolo de criniera muntoasă, de la Kastro. Dacă vrei să pătrunzi secretul insulei, urcă drumul şerpuind printre măslini până la Kastro, unde thassioţii au trăit, sute de ani, în izolare, de frica piraţilor, aşteptând ca lumea modernă să-i cheme pe ţărm ca să ridice alte sate turistice. Kastro e situat în vârful plat al unui munte, pe care azi stau înfipte ruinele cetăţii genovezului Jacob Gatelluzzi, stapân cândva peste Thassos şi Lesbos, ruine din care s-a rezidit, zice-se, cu sute de ani în urmă, biserica-monument a Sfântului Atanasie. Din locul său, biserica priveşte spre Athos, unde, în secolul al X-lea, sfântul ridica, cu mâinile sale, prima lavră a călugărilor ortodocşi din Muntele Sfânt. Pustiu, în restul anului, Kastro se-nsufleţeşte, pe 18 ianuarie, de hramul sfântului, când oamenii urcă la praznic. Trei zile, biserica devine o neîncăpătoare trapeză: mâncărurile („coulbani”) se aşază pe masa comună, iar naosul se umple de cântece vesele. Legenda spune că, pe 18 ianuarie, la Kastro, nimeni nu se îmbolnăveşte şi nimeni nu suferă vreun accident. Cel mult, acei care nu cred rămân zăvorâţi în biserică. Poate chiar Sf. Atanasie îi încuie căci, nu de puţine ori, Kosta, păstrătorul cheii, a trebuit să intervină spre a scoate din încurcătură vreun rătăcit. Citeste mai mult pe Vacantierul.

Basmati – dragoste la prima degustare

Surprinzătoare şi, în unele aspecte ale ei, contrariantă, India mi-a oferit şansa unei iubiri la prima... degustare. Orezul basmati – cereală unică, a cărei savoare nu poate fi „povestită”, pentru că nu sunt cuvintele îndeajuns de parfumate pentru ea...
A fost neaşteptată invitaţia de a participa la prima conferinţă internaţională dedicată exclusiv acestui tip de orez – „Basmati For The World 2011” ? într-un New Delhi fierbinte al sfârşitului de toamnă indiană (care m-a făcut să exilez, câteva zile, paltonul şi cizmele, în camera de hotel). O călătorie lungă cât trei sferturi de zi m-a adus, în zorii înveliţi în smog, în trepidantul oraş „milionar” al Indiei. Şi după numai două ore de somn, la micul dejun, aveam să gust pentru prima oară basmati. „Ah!”, am exclamat. „Ce condimente aţi folosit, de unde atâta savoare?”, l-am întrebat pe micul ajutor de bucătar care tocmai îmi pregătea o „dosa” (un fel de... să-i spun turtă, să-i spun clătită?... foarte subţire, crocantă şi fină, pe care mi-a întins-o s-o gust, alături de trei feluri de chutney – sos tradiţional, picant – cu mentă, cu nucă de cocos, cu mango).
„Nu i-am pus nimic. E pur şi simplu orez fiert”, mi-a răspuns, lăsându-mă să cred ce-oi vrea, până la urmă... În timpul conferinţei, apoi în lungile discuţii cu reprezentanţii APEDA şi AIREA (autoritatea guvernamentală de resort şi asociaţia profesională care au organizat conferinţa), dar şi cu bucătarii indieni sau străini ori cu oamenii simpli, ce mi-au devenit între timp prieteni, aveam să aflu că lucrurile stăteau chiar aşa: nici un fel de condiment nu era necesar pentru a da savoare orezului basmati.
Citește mai departe articolul de pe blogul Miracolele Asiei.

Dieta strămoşilor

Una dintre temele predilecte ale expoziţiilor Muzeului Alimentarium din Vevey (Elveţia) o reprezintă cea a dietelor alimentare în diferite epoci istorice ale umanităţii, de la preistorie la epoca modernă. O analiză mai profundă a acestui subiect poate conduce la concluzii surprinzătoare.
Ca turist curios, interesat de acest domeniu, am vizitat şi eu Muzeul Alimentarium, cu prilejul câtorva dintre expoziţii, din care am reţinut „Les mangeurs de l’an mille” (cu alte cu­vin­te, ce se mânca la anul 1000), „De la cuisine à l’usine” (din bucătărie în uzi­nă), precum şi o alta dedicată evo­luţiei di­e­tei alimentare de-a lungul is­toriei. Des­pre dieta strămoşilor ne-am propus să vorbim de această dată.

Vizita la muzeu avea să îmi prilejuiască mai multe revelaţii. Una dintre ele este aceea că strămoşii noştri de acum 40.000 de ani, primii „homo sapiens sapiens”, erau mai sănătoşi de­cât suntem noi astăzi (luaţi per an­samblu). Datorită faptului că dieta lor era în principal frugivoră – bazată pe ră­dăcini, frunze, nuci, miere, se­min­ţe, grăunţe, legume, ciuperci – şi doar într-un procent redus consumau carne, peş­te, lactate – se pare că aveau o spe­ranţă de viaţă de peste 60 de ani, o înăl­­ţime medie de 1,75 m bărbaţii, res­­­pectiv 1,65 m femeile, erau supli, agili şi, lucrul cel mai important, aveau dinţi foarte buni. Se ştie că o dantură să­­­nă­toasă este garanţia unui corp să­nă­­­tos şi chiar dacă oamenii nu se aleg că­­u­tându-i după dinţi, precum caii, nu trebuie să ne neglijăm dinţii. (O zi­ca­­lă veche spune că omul îşi sapă groapa cu dinţii; asta vrea să exprime două ade­­văruri – pe de o parte, că, în funcţie de ceea ce mâncăm, putem să ne asi­gu­­­răm o viaţă sănătoasă, şi, pe de altă par­­te, că sănătatea dinţilor e importantă pentru sănătatea fiecăruia).

Urmărind reperele expoziţiei el­ve­ţiene, aveam să mai aflu că acum zece mii de ani şi ceva, odată cu transforma­rea oamenilor din cu­le­gători şi vânători în cultivatori şi cres­cători de animale, o dată cu diversificarea modalităţilor de tratare termică şi conservare a hra­nei, lucrurile au în­ceput să se schimbe, in­clusiv în ceea ce priveşte calitatea ali­mentaţiei. Nu a contat întotdeauna ce e mai hră­ni­tor, ci ce e mai uşor de în­tre­ţinut, mai profitabil, mai comod. Unii cercetători spun azi că, dacă ar fi ştiut cât se va de­te­riora starea de sănă­t­ate a urmaşilor lui, „homo sapiens sapiens” nu s-ar fi grăbit să evolueze.

In Jurnalul de Duminica, 29 iunie 2011

O alimentaţie bogată în antioxidanţi ne asigură starea de bine la început de primăvară

O dată cu trecerea iernii, organismul este mai slăbit şi demineralizat, având nevoie de resurse energetice pentru a face faţă schimbărilor de temperatură şi luminozitate. De aceea, este recomandat ca înainte de venirea primăverii să se adopte o alimentaţie naturală, bogată în antioxidanţi, organismul fiind astfel pregătit pentru modificările cauzate de trecerea de la un anotimp la altul.
Conform studiului furnizat de NESCAFE, antioxidanţii produşi de organism nu reuşesc să reducă complet efectele radicalilor liberi, de aceea avem nevoie de antioxidanţii din alimentaţie. În plus, pe măsura înaintării în vârstă nivelul antioxidanţilor produşi de organism scade, fiind necesar să consumăm cât mai multe alimente cu efect antioxidant.
Fructele şi legumele care conţin vitaminele E, C, seleniu şi carotenoizi, precum beta-caroten ar trebui incluse în alimentaţia zilnică. Vitamina C poate fi regăsită în citrice, kiwi, fructe de pădure, iar Vitamina E în cereale, seminţe de floarea soarelui, migdale, ulei vegetal şi verdeţuri. Carotenul poate fi asigurat prin consumul de cartofi, morcovi, mango, spanac, broccoli. De asemenea, printre alimentele bogate în antioxidanţi se enumeră şi cafeaua, care păstreaza intacta cea mai mare parte a antioxidantilor.
Antioxidantii din cafeaua solubila contribuie la protejarea celulelor sanatoase impotriva deteriorarii cauzate de oxidanti, fiind benefici pentru starea generala a organismului in orice perioada a anului.
“Trecerea de la un anotimp la altul, mai exact la o temperatura diferita, determina slabirea organismului. Pentru a preveni starea de oboseala, lipsa de vitalitate si energie care se pot instala odata cu venirea primaverii, este recomandat sa avem o alimentatie echilibrata. Consumul zilnic a minim 5 portii de fructe si legume proaspete contribuie la nivelul necesar de antioxidanti. De asemenea, cafeaua solubila 100% naturala este o sursa de antioxidanti, daca se pastreaza un consum moderat de 2-3 cani de cafea pe zi.”, declara Elena Casapu, specialist NESCAFE in nutritie.
Mai multe studii citate de NESCAFE au demonstrat ca antioxidantii naturali sunt esentiali pentru a ne mentine starea de sanatate, important este ca acestia sa fie obtinuti din alimente. Astfel, alimentele cu un continut mare de antioxidanti trebuie sa constituie baza elementelor nutritive pe care le luam din surse exterioare.

Cea mai bună cafea din Univers

Napoleon Bonaparte spunea că, dacă lumea întreagă ar fi o singură ţară, Istanbul e uni­cul oraş demn de a fi Ca­pi­tala ei. Aznavour credea că dacă din Istanbul ar ră­mâ­ne o singură stradă, aceea ar trebui să fie Istiklal. Noi completăm: dacă n-ar mai fi decât o cafenea pe lume, ea s-ar numi "Mandabatmaz"...
Istiklal Cadessi – sau "Strada Mare din Pera", cum i se mai spune – este una dintre cele mai cunoscute artere pietonale din lume şi, cu siguranţă, cea mai faimoasă din Istanbul. Situată în districtul Beyoglu, Istiklal porneşte din Piaţa Taxîm şi are o lungime de aproape trei kilometri. De-a lungul ei se înşiruie buticuri, magazine de suveniruri, librării, anticariate, galerii de artă, cinematografe, teatre, cafenele, pu­­b-uri, cluburi de noapte, patiserii, restaurante, dar şi bise­rici şi moschei, toate învăluite, seara, de muzica lui Charles Aznavour, care "curge" din difuzoarele maga­zinelor de CD-uri. Un teritoriu al nostalgicilor? Cu siguranţă. Mai ales că pe toată lungimea străzii circulă, la intervale regulate, "tramvaiul nostalgic" (unul dintre cele mai vechi din Europa). Vrei să te simţi în alt veac? Atunci e de ajuns să urci în tramvai. Sau poţi coborî în "Tunel"... Metroul stambuliot a fost inaugurat în 1875, la numai câţiva ani după cel din Paris, situând Capitala Impe­riului Otoman, la finele secolului al XIX-lea, în rândul celor mai moderne oraşe ale lumii. El începea cândva chiar de acolo, de pe Istiklal.
În week-end, într-o singură zi, strada e parcursă de nu mai puţin de trei milioane de vizitatori. Uau! Şi cel puţin jumătate dintre ei îşi doresc să bea undeva o cafea bună. Numai că – o spun chiar stambulioţii – nu e chiar aşa de uşor să găseşti o cafea turcească adevărată. Şi asta nu doar pe Istiklal, dar în nici un alt cartier din vechea citadelă otomană (fostă bizantină, fostă romană, fostă grecească), înălţată, ca şi Roma, pe şapte coline. Îţi trebuie ori un ghid foarte bun, ori un car de noroc şi un nas fin, care să simtă de departe aroma "cea adevărată".

Elixirul vieţii
Pe Istiklal tronează "un Starbucks" fără personali­tate. Însă pe străduţele care se răsfiră din artera principală poţi găsi mai uşor "o kahvesi", să bei o cafea cu caimac. Numai că tu cauţi cea mai bună cafea tur­ceas­că... Dacă se poate: cea mai bună din lume! Ei, aici te putem ajuta noi cu un sfat. Preumblându-te pe Is­ti­­klal Cadessi, dinspre Taxîm, pe mâna stângă vei zări la un moment dat faţada Catedralei Sf. Anton din Pa­do­va, proiectată în stilul neo-renaşterii de Giulio Mon­geri, un arhitect de origine italiană, născut la Istanbul. Exact peste drum de acest edificiu monumental (cea mai mare biserică de rit catolic din oraş) vei afla intrarea pe o străduţă îngustă, care urcă abrupt. Este Olivia Geçidi. Aici (într-o dimineaţă strălucitoare ori într-un amurg care poleieşte apele Cornului de Aur, aflat la numai o aruncătură de băţ de Istiklal) poţi descinde la "Mandabatmaz", locul unde, de 44 de ani, "oficiază" Cemil Pilik, maestru cafegiu. Aici şi numai aici, pregătită doar de mâinile lui, poţi să bei cea mai bună cafea (turcească) din Univers! "Mandabatmaz" s-ar traduce: "atât de tare, încât nici măcar un taur nu ar putea să cadă în ea". Înţelegi asta şi din sigla care înfăţişează un taur păşind pe cafeaua din ceaşcă. Cemil Pilik ne spune că numele cafenelei, acum 44 de ani, l-au dat clienţii, uimiţi de cât de "groasă" şi de cât de "tare" era băutura neagră pe care le-o prepara. "Mandabatmaz ar vrea să însemne: nici nu gândeşti cât de tare este această cafea!", spune Pilik. Gustăm şi noi. Este, într-adevăr, foarte consistentă. Din numai câteva înghiţituri – mici! – ai şi terminat-o de băut, zaţul care rămâne um­plând jumătate de cană. E un depozit de zaţ, maro în­chis, care nu cade nicicum atunci când întorci ceşcuţa. Aşa că n-ai cum să-ţi ghiceşti viitorul! Pilik nici nu te în­cu­rajează. "Deşi au fost mulţi care au trecut pe aici şi mi-au sugerat să fac cafeaua cu mai puţin zaţ şi să mai scot un ban din ghicit. Eu nu cred în asta, cum nu cred în banii câştigaţi fără efort", mai spune cel care, vreme de 44 de ani, a făcut, zi după zi, "catralioane de cafele".
Cemil Pilik pregăteşte cafeaua într-un ibric de cupru în care nu încap decât două ceşcuţe. Aşează ibricul deasupra micii plite cu flacără albastră. Pune cafeaua, zahărul... Toarnă apă fierbinte, din uriaşul samovar de argint. N-o lasă să fiarbă prea mult. Doar atât cât apa să extragă tăria cafelei. "Tot secretul este în mână", mai spune el, făcând o mişcare de răsucire din încheietură. Sigur, "tot secretul" e în mână, în ibricul de cupru, în cafeaua râşnită anume pentru Mandabatmaz. Cafeneaua e mică – încap doar câţiva clienţi înăuntru. Însă aleea îngustă e plină de tineri şi de vârstnici, care se înghesuie unii în alţii, încântaţi să poată sorbi o ceşcuţă din "elixirul vieţii"...

Un ibric antic
Situat exact sub Turnul Galatei – la care ajungi strecurându-te pe străduţele în pantă, ce pornesc din Istiklal Cadessi – restaurantul Kiva Han te surprinde prin meniurile care se schimbă zilnic, pentru a-ţi propune tot ce are mai bun bucătăria regională turcească. Găseşti aici, amiază după amiază, seară după seară, cele mai bogate, neştiute, extravagante ori, dimpotrivă, cele mai simple (dar neaşteptate) mostre de gastronomie regională, culese de prin toate părţile ţării, de la Trabzon la Antalya, de la Bursa la Antep, de la Kayseri la Edirne. Şi mai afli aici una dintre cele mai savuroase cafele, servită în ceşcuţe de porţelan "îmbrăcate" în alte ceşcuţe de argint şi acoperite de "cupole" din acelaşi metal preţios, ceea ce te face să te simţi ca un oaspete într-unul dintre seraiurile de pe malul Bosforului. Tot la Kiva Han aveam să descope­rim câteva piese de muzeu, între care ibrice anatoliene şi râşniţe de cafea vechi de două-trei sute de ani, unele dintre ele mâncate de timp, precum cel din imagine.

În Jurnalul Naţional, Jurnalul de Duminică din 27 februarie 2011

O carte despre identitatea gastronomică a României interbelice

Dictatura gastronomică. 1501 feluri de mâncare, de Constantin Bacalbaşa
Dacă plecaţi în căutarea unor elemente de identitate biografică a Bucureştiului interbelic, cel mai savuros dintre ghidurile de iniţiere culinară este Dictatura gastronomică, instaurată de memorialistul şi gazetarul Constantin Bacalbaşa (1856-1935).
Vă invităm să reînviem un oraş gastronomic „pe cale de dispariţie". Avem şansa să redescoperim împreună uzanţele, relaţiile din lăuntrul familiei regale, din lumea aristocraţiei româneşti, dar şi viaţa aventuroasă a saloanelor Bucureştiului monden.
Vor fi alături de noi: Simona Lazăr (jurnalistul şi gastronomul care a îngrijit, prefaţat şi îmbogăţit cu sute de note şi anecdote Dictatura gastronomică. 1501 feluri de mâncare), Ştefania Ciubotaru (doctor în ştiinţe istorice, autor al unui studiu amplu cu privire la viaţa cotidiană a Casei Regale) şi scriitorul Stelian Tănase (creatorul Bucureştiului „strict secret").
Întâlnirea va avea loc joi, 10 decembrie 2009, la ora 18.00, în cadrul Librăriei Cărtureşti din incinta Muzeului Ţăranului Român, şoseaua Kiseleff, nr. 3, Sector 1, Bucureşti.
Editura Cartex a intrat pe piaţa de carte în anul 2000, într-un spaţiu editorial foarte dens. A început prin a edita literatură română canonică, dar foarte curând interesul publicului a determinat extinderea spre zona traducerilor. Astăzi, cititorii se pot întâlni cu o serie de autori fundamentali şi cu cărţi esenţiale din spaţiul beletristicii româneşti şi universale apărute în Editura Cartex.
Titlurile Editurii Cartex sunt organizate în câteva serii de autor (Mircea Eliade, Marin Preda, Liviu Rebreanu, Panait Istrati etc.), subsumate unei colecţii de literatură română clasică şi contemporană, o colecţie de literatură universală, cărţi pentru copii, dicţionare de limbi străine şi o foarte de succes colecţie de cărţi practice.